Erorii nu mor niciodata!


Romanian Revolution 1989 1.jpg

Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații în luna decembrie a anului 1989, care au dus la sfârșitul regimului comunist din România și la căderea lui Nicolae Ceaușescu. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat și execuția lui Ceaușescu și a soției sale Elena. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.

La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu era mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc.

Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timpul când liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile personalității ale liderilor comuniști est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.

În martie 1989, o serie de activiști de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceaușescu („Scrisoarea celor șase”), dar la scurtă vreme, Nicolae Ceaușescu obține o victorie politică importantă: Republica Socialistă România reușește achitarea datoriei externe de circa 11 miliarde dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase.

La 11 noiembrie 1989, înainte de congres, pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu din București, studenți din Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenții Mihnea Paraschivescu, Grațian Vulpe, economistul Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca și alții au fost arestați și anchetați de lucrătorii Securității de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății socialiste.[1] O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate, care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți.

Căderea Zidului Berlinului și înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor Jivkov sunt semne ale unui climat revoluționar în Europa de Est. Între 20 și 24 noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea al PCR, care – contrar așteptărilor opiniei publice interne și internaționale – nu a adus nici o schimbare în politica partidului. Ceaușescu a fost reales în funcția de secretar general al P.C.R., partidul unic (comunist) din România. De asemenea, ceilalți membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC au fost confirmați în funcția lor. În discursul final rostit la Congres, Ceaușescu a amintit și de Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând anularea consecințelor acestuia (implicit, retrocedarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact).[necesită citare]

În luna decembrie 1989, în ziarul Scînteia, apare pe prima pagina un discurs al președintelui Ceaușescu transcris cu toate greșelile gramaticale și de pronunțare pe care acesta le făcea în exprimarea orală. A fost un semnal transmis în toate cotloanele țării, fiindcă ziarul avea o răspândire națională necondiționată de numărul cititorilor (puțini au citit însă acea primă pagină). Numărul respectiv al Scînteii a dispărut însă apoi din bibliotecile publice.

La 4 decembrie, 1989 Ceaușescu a participat împreună cu o delegație la întrunirea din Moscova a conducătorilor țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, și a fost primit separat de Mihail Gorbaciov. Liderul sovietic a ținut o informare cu privire la rezultatele întâlnirii pe care o avusese cu George H. W. Bush în Malta.

O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un Mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți. La cea mai mare întreprindere din Timișoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest și popularizarea lui în oraș, dar Securitatea a reușit calmarea spiritelor.

În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timișoara, avându-l în prim plan pe preotul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriașii și un număr mic de cetățeni ai orașului au vegheat în fața parohiei din Piața Maria. În acea seară, lucrători ai Securității, în civil, au încercat arestarea participanților, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins.

La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internațională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică[necesită citare]. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptățit ca pastor. Enoriașii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărțuire și evacuare. Mulți trecători, printre care și enoriași ai unei biserici baptiste din apropiere, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile și aflând de la susținătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricționa libertatea religioasă.

Când a devenit evident că mulțimea nu va dispărea, primarul, Petre Moț a făcut câteva declarații, sugerând că s-ar fi răzgândit în privința evacuării lui Tőkés. În același timp, mulțimea crescuse amenințător— și de vreme ce Petre Moț a refuzat să-și confirme în scris declarația împotriva evacuării pastorului, mulțimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecință, forțele de miliție și ale Securității au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins, cauza inițială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul județean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, în timp ce miliția a recurs la forță și la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Mitropolitane și au plecat într-un marș de protest prin oraș, fiind din nou confruntați de forțele de securitate.

Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Județean și au aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriți de unități militare. Semnificația prezenței armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceaușescu. Armata a eșuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reușind să transforme Timișoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, mașini în flăcări, TAB-uri care transportau forțe de securitate înarmate și tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piața Libertății până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei și Calea Girocului. Tancuri, camioane și TAB-uri blocau accesul în oraș, în timp ce elicopterele patrulau zona. După miezul nopții protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei și Ștefan Gușă au inspectat orașul.
Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989

Între timp, la București, pe 17 decembrie 1989, Ceaușescu a obținut din partea CPEx aprobarea folosirii forței pentru înăbușirea revoluției de la Timișoara.
Pe 18 decembrie, la ora 8.15, Nicolae Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din strada Primăverii (București) pe oamenii de cheie ai conducerii de stat, cu care se întâlnește pe rând: generalul Marin Neagoe, șeful Directiei a V-a de securitate și gardă (care l-a însoțit pe Ceaușescu în Iran, împreună cu ministrul de externe Ion Stoian). În jurul orei 8.30 se prezintă generalul Vasile Milea (ministrul apărării), apoi, la scurt timp, Tudor Postelnicu (ministrul de interne) și generalul Iulian Vlad (șeful DSS, cu care Ceaușescu a avut ultimele consultări). Avionul prezidențial a decolat la ora 9.30 și, pentru prima oară, a fost însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare tipul MIG, fapt repetat și la întoarcere, pe 20 decembrie.[2]

În dimineața zilei de 18 decembrie, centrul Timișoarei era păzit de soldați și agenți de Securitate în haine civile. Primarul Moț a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea a decretat legea marțială, interzicând populației să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicțiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Așteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”, un vechi cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alții au fost răniți grav, în timp ce unii au avut norocul să scape.

În aceeași seară, 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrație, dar și ale unor răniți executați în Spitalul Județean, au fost sustrase de la morga spitalului și duse la București pentru ca urmele represiunii să fie șterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenușa” din București, cenușa a fost colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localității Popești-Leordeni, Ilfov. (Pentru detalii vezi: Operațiunea Trandafirul.)

La 19 decembrie, Radu Bălan și Ștefan Gușă au vizitat muncitorii din făbricile timișorene, dar au eșuat în a-i determina să-și continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraș. 100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei (astăzi „Piața Victoriei”) și au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În foaierul Teatrului Național din Timișoara o serie de cetățeni curajoși vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflați în Piață. Între timp, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au fost desemnați de Elena Ceaușescu[necesită citare] (Nicolae Ceaușescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegație a protestatarilor; totuși, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor și situația a rămas în mare parte neschimbată.

La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timișoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbușirea protestului, dar până la urmă aceștia s-au alăturat timișorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul făbricii noastre și un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii devastează Timișoara și că este de datoria noastră se mergem acolo și să ajutăm la înăbușirea demonstrațiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.”

Treptat situația iese de sub controlul autorităților. Mai mulți militari încep să fraternizeze cu demonstranții. La sfârșitul zilei, Timișoara este declarată oraș liber de către demonstranți.

Extinderea mișcărilor de protest în alte localități

Astfel, pe 21 decembrie încep manifestații anticeaușiste și în localitățile următoare:

Arad. Începând din 18 decembrie până în dimineața de 22 decembrie sunt trimiși, rând pe rând, de către Elena Ceaușescu trei mari demnitari politici la Arad – Cornel Pacoste, membru CPEx, Ilie Matei, proaspăt secretar C.C. cu propaganda și Radu Constantin secretar C.C. pe probleme MI, de securitate și miliție – la care se adaugă, în 20 decembrie, generalul lt. Ilie Ceaușescu, adjunct al M.Ap.N. și șeful Consiliului Politic al Armatei, fratele lui Nicolae Ceaușescu, mr. Eugen Bădălan, șeful Statului Major al Diviziei din Oradea. Ei s-au deplasat la sediul comitetului județean de partid, fiind primiți de prima secretara PCR Elena Pugna. S-a trecut la executarea „Planului Unic de Cooperare pen tru restabilirea Ordinii Publice grav tulburate în municipiul și județul Arad”. S-a format un comandament unic județean, cu următorii membri: prima secretară Elena Pugna, secretarul cu probleme organizatorice Nicolae Angheloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Arad, mr. Dumitru Marcu, șeful Inspectoratului județean M.I, col. Grigore Sălceanu, șeful Miliției județene Arad, col. Mihail Cioflică, și șeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice, col. Liviu Stranski – a intrat și secretarul C.C. al P.C.R. Ilie Matei și celălalt secretar al C.C. al P.C.R., Radu Constantin.[3] În noaptea de 20 decembrie au fost scrise pe mai multe clădiri din centrul orașului lozinci îndreptate contra regimului comunist. În aceeași zi, au fost răspândite manifeste de solidaritate cu protestele din Timișoara, pe strada Eminescu. Înscrisurile anticeaușiste pe pereți și garduri erau îndepărtate imediat de forțele de ordine, huiduite de trecători. În după-amiaza zilei de 20 decembrie, populația orașului s-a adunat în grupuri în piețe și pe străzi și a manifestat tăcut. În dimineața zilei de 21 decembrie, începând cu orele 7:40, muncitorii din Întreprinderea de Orologerie Industrială, în urma unei întreruperi de curent au încetat lucrul și au ieșit în mod organizat în stradă ca să manifesteze împotriva regimului Ceaușescu. Liderul lor a fost muncitorul Dănilă Onofrei. Lor li s-au alăturat muncitorii din celelalte întreprinderi arădene mari (Întreprinderea textilă UTA, Fabrica de Vagoane, Combinatul de Prelucrare a Lemnului), și au început marșul de protest spre centrul orașului (ora 8). Aproape de centru, coloana de muncitori a fost somată de un baraj al armatei cu focuri de armă îndreptate spre cer. Protestatarii nu s-au speriat, ci au înaintat până în fața soldaților, unde au început să manifeste pașnic împotriva regimului. Mai târziu, s-a constituit primul comitet local al Frontului Democratic Român din Arad, din care făceau parte revoluționarii: Voicilă Valentin, Crișan Mircea, Onofrei Dănilă, Dima Traian, Gurilă Constantin, Chiș Claudiu, Popa Maria, Groșan Titus, Țâșcă Gheorghe, Nemeș Găvrilă, Pencea Ramona, Bordea Corina, Timar Traian, Gancea Alexandru și Onofraș Vasile. După lăsarea întunericului, demonstranții s-au împrăștiat, din cei peste 80.000 rămânînd în centru numai în jur de 100 de revoluționari, contra a aproximativ 1000 de militari. Unii membri ai comandamentului unic, în primul rând Ilie Matei, Eugen Bădălan, Heredeanu și Dumitru Marcu a vrut să-i lichideze pe demonstranți, însă s-au lovit de opoziția sau pasivitatea primei secretare Elena Pugna și a unor comandanți militari, ca de exemplu mr. Neculae Diaconescu.[4],[5]

  • Buziaș (ora 9),
  • Sibiu (ora 9,45),
  • Cugir (ora 11),
  • Târgu Mureș (ora 11,30),
  • Caransebeș,
  • Hunedoara,
  • Reșița (ora 12),
  • Brașov (ora 13)[6], Ghimbav, Făgăraș,
  • Cluj-Napoca (ora 15),
  • Cisnădie (ora 18),
  • Nădrag (jud. Timiș, ora 18,45),
  • Alba Iulia (ora 22).

În Buzău, manifestațiile au început relativ de dimineața (ora 11,00-11,30), prelungindu-se până după-amiază când au început împușcăturile. Două zile mai târziu în oraș intrau tancuri și TAB-uri pentru a restabili ordinea. Împușcăturile au mai durat încă 2 zile dar sporadic, iar Tribunalul Buzău a fost incendiat pentru a se distruge anumite arhive. Pe cerul Buzăului au apărut elicoptere militare și MIG-urile de la Unitatea de Aviație de la Bacău (sau Fetești) . Au fost morți și răniți în acele zile. În memoria lor a fost ridicat un monument în Piața Daciei, în fața Palatului Comunal, cu o placă comemorativă și cu numele tuturor decedaților și dispăruților.

Deznodământul de la București

Evenimentele din Timișoara au fost descrise în jurnalele de știri ale radiourilor Radio Europa Liberă și Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum și de către studenții care se întorceau acasă pentru sărbătorile de Crăciun.

Pe data de 18 decembrie 1989, în ziarul Scânteia Tineretului apare un articol nespecific perioadei din an, denumit Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare, despre care s-a presupus că ar conține instrucțiuni pentru grupările teroriste ce au acționat în perioada imediat următoare.

„Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare”

—Evitați expunerea intempestivă și prelungită la soare. E de preferat să începeți mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veți asigura un bronzaj plăcut și uniform. Nu vă avântați prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigați. Este inutil. Șansele ca prin apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime. Profitați de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se știe, ele sunt mai active între orele 5,30 și 7,30. Se recomanda cu precădere persoanelor mai debile. Dacă sunteți o fire sentimentală și agreați apusurile soarelui, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect. Și încă ceva – dacă aceste v-au pus pe gânduri și aveți deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunțați în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiți în suficientă măsură marea.

Contraspionajul românesc a decodificat atunci acest mesaj astfel:

„Câteva indicații pentru cei aflați în aceste zile în misiuni la diferite obiective”

—Evitați atacurile prelungite asupra obiectivelor. Este indicat să atacați cu prudență, în serii scurte de 10-15 minute din diferite direcții. Astfel vă veți asigura o supraprotecție și rezultatele vor fi mai bune. Nu vă apropiați prea mult de obiectiv(pericol de capturare sau de ucidere). În caz de pericol(rănire sau capturare) nu cereți ajutor, fiindcă nu va fi nimeni care să vă ajute sau să vă asculte. Acționați și atacați obiectivele dimineața mai devreme, în special între orele 5:30 și 7:30. Acest sistem se recomandă pentru apărătorii mai fricoși sau mai neinstruiți, între aceste ore oboseala fiind mai accentuată după o noapte de veghe. Este indicat ca pe înserate, să vă refaceți rezervele de muniție și alte produse: depozitele știute sunt bine dotate, cu sortimente variate. Dacă aveți ezitări, sunteți afectat într-un fel sau altul, sau vă gândiți să renunțați, înseamnă că nu v-ați îndeplinit în totalitate misiunea pentru care ați fost pregătiți.

Revista Vitralii – Lumini și Umbre, pag. 113-114 [7].

Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceaușescu descoperă în țară o situație deteriorată. La ora 19:00, pe 20 decembrie, el a ținut o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timișoara ca dușmani ai Revoluției Socialiste.

La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21 decembrie în jurul prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populația, totuși, a rămas indiferentă, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu cu scandări și aplauze. Lipsa sa de înțelegere a evenimentelor și incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit, într-un act de disperare, creșterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, și a continuat să laude realizările „Revoluției Socialiste”, neînțelegând că altă revoluție se desfășura chiar în fața sa.

„Mult timp nu s-a știut cine a „stricat” mitingul lui Ceaușescu din 21 decembrie 1989. Au apărut fel și fel de personaje care și-au arogat acest merit. Acum se știe că acest fapt se datorează unor grupuri de timișoreni care s-au deplasat la București.”

Mișcări bruște venind de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a încercat să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.

Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule ca „Alo, alo!” sau „Stați liniștiți la locurile voastre!” au rămas fără efect. Transmisiunea directa de televiziune a fost întreruptă pentru aceste clipe. O mare parte a mulțimii a plecat pe străzi, în piață au rămas activiștii de partid, membrii gărzilor patriotice, militarii îmbrăcați în civil, oamenii cei mai fideli a dictatorului. După câteva minute, Ceaușescu a fost în stare să-și continue discursul, promițând măriri de salarii și pensii, apoi s-a întors în interiorul clădirii CC.

Oamenii care au părăsit piața erau panicați, aruncau pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Foarte mulți dintre ei s-au regrupat pe străzile învecinate Pieței Palatului, și au început să strige sloganuri anticomuniste și anticeaușiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din Scornicești. În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piața Kogălniceanu până în Piața Unirii, Piața Rosetti și Piața Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universității București, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.

Revoluționari plecați la sol în Piaţa Palatului

În cursul după-amiezii, Nicolae Ceaușescu a ținut o teleconferință fulger cu prim-secretarii comitetelor județene de partid, în cadrul căreia a vorbit aproape numai el, declarând, că evenimentele ultimelor zile sunt dovada unei acțiuni organizate și dirijate, cu scopul destabilizării țării, și îndreptate împotriva integrității și independenței României. S-a pronunțat pentru mobilizarea generală a între­gului activ de partid și de stat, a tuturor forțelor armate, (Miliție, Securitate, unități mi­litare). „Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiune și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a construcției socialiste, a bunăstării poporului.” În continuare, a dat ordin pentru constituirea în fiecare întreprindere, până la nivelul de secții, a unor „grupe de apărare”. Monologul său a fost întrerupt doar pentru un scurt timp de doi participanți: prim-secretarul județului Cluj, Constantinescu, care a cerut – „pentru câteva zile măcar” – instituirea stării de necesitate și în municipiul Cluj-Napoca, iar primul-secretar al județului Brăila, Lungu, a raportat militărește: „Tovarășe secretar gene­ral, vă raportez că în adu­nările ținute cu comuniștii, cu oamenii muncii și-au exprimat totala indignare și au condamnat hotărât ma­nifestările elementelor reac­ționare. Aici activitatea se desfășoară normal și hotărât pentru îndeplinirea sarcinilor de plan. Vă asi­gurăm că vom face totul pentru îndeplinirea indicațiilor ce ni le-ați dat. Am terminat, să trăiți.”

Cu trecerea timpului, la București tot mai mulți oameni ieșeau în stradă. Începând cu orele 18 a început reprimarea propriu-zisă care a durat până la a doua zi, ora trei dimineața. Protestatarii – neînarmați și neorganizați – au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile. Represiunea a început spre miezul nopții, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare, strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii. Protestatarii au reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.

Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare (unul se afla în fața Hotelului Negoiu, iar altul, în spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior – stația de troleibuze Piața Universității), duși pentru identificare și înregistrare pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava.

Protestatari și blinadate în capitală

Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că în Piața Romană mai mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat, toți pasagerii care au coborât la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii peste alții, în grămezi. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineața, oră la care supraviețuitorii au părăsit străzile. După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității.

Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul – la fel cum s-a procedat și cu revoluționarii uciși la Timișoara – de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.

Bilanțul reprimării: 50 de persoane ucise, 462 rănite, 1.245 arestate și transportate la penitenciarul Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanți.

Dovezi despre evenimentele din acea zi se află și în fotografiile făcute din elicopterele trimise să survoleze zona și de turiștii aflați în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul Național București și peste drum de Universitate.

Căderea lui Ceaușescu

Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația Bucureștiului. Mulți dintre supraviețuitorii măcelului din zona centrală a orașului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.

Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate „actele huliganice” și de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat, și din contră, s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7:00 dimineața, Elena Ceaușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să blocheze accesul spre Piața Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața Universității era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate (unități ale armatei, miliției și securității) au început să fraternizeze cu demonstranții.

În aceeași dimineață, în jurul orei 9.30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii susțin și acum, că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceaușescu). La ora 9.45 a început ședința de urgență a Comitetului Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reușit să se ajungă la o decizie unanimă de a se trage în demonstranți. Până la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe teritoriul întregii țări. Decretul a fost citit și repetat de mai multe ori la radio (ora 10.11), apoi și la Televiziune (10.50). Imediat după citirea decretului, din ordinul lui Ceaușescu, a fost anunțată știrea, că Milea a fost găsit vinovat de trădare, și s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe.

Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de a respecta ordinele lui Ceaușescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat, în noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui ofițer de transmisioniști, Marius Tufan. S-a emis și ipoteza, că intenția sa nu a fost sinuciderea, ci provocarea unei stări de incapacitate, însă glonțul i-a secționat o arteră, provocându-i în scurt timp moartea. Această ipoteză este contrazisă de faptul, că fostul ministru al apărării nu și-a tras glonțul în membre, sau alte părți nevitale ale corpului, ci spre inimă.

Aflând că Milea s-a sinucis, Ceaușescu l-a numit verbal ca ministru al apărării pe Victor Stănculescu. Generalii și ceilalți ofițeri din comandamentul aflat în clădirea CC au luat la cunoștință numirea lui Stănculescu, au respectat ordinele date de el. Stănculescu – după mărturiile sale ulterioare – a acceptat, dar a început să joace un joc dublu: pe de o parte se arăta loial cuplului dictatorial, iar pe de altă parte a început acțiuni care pot fi caracterizate drept lovitură de stat. La ora 10:07 a ordonat trupelor să se retragă în cazărmi, și să se „parlamenteze” cu demonstranții.

După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața sediului CC. Astfel, la ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piață, și în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Elicoptere împărțeau manifeste (care nu ajungeau la mulțime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor „tentative de diversiune”, să meargă acasă, și să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.

Torturi pentru soldaţii care luptă împotriva ceaușiștilor

Echipa de transmisioniști din sediul CC nu transmitea decât ordinele lui Stănculescu, care a împiedicat ca ordinul gen. Eftimescu care dispunea mișcarea blindatelor din fața Palatului Republicii la intrarea sediului CC să fie executat. Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui Ceaușescu, care era comandantul suprem al armatei, Stănculescu a luat la cunoștință voința poporului exprimată de milioane de români care erau pe străzi, și demonstrau împotriva regimului. Istoricul Ioan Scurtu scrie următoarele:

„Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituției aparțineau Președintelui Republicii Socialiste România. Acest fapt a determinat pe unii istorici și neistorici să aprecieze că Stănculescu a dat o lovitură de Stat și sprijinindu-se pe armată a preluat puterea politică în România. O analiză, oricât de sumară, a situației din acea zi de 22 decembrie 1989 conduce la concluzia că notele telefonice menționate au fost rezultatul unei situații care nu fusese creată de generalul Stănculescu, ci de marea masă a populației, care devenise stăpână pe stradă. În acel context, armata nu putea să se confrunte cu sutele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22 decembrie, când Ceaușescu se afla încă la putere și cu atât mai puțin o putea face acum, când sentimentul victoriei le dădea românilor și mai mult curaj. La ora 13.30, Nicolae Ceaușescu abandonase deja puterea și nu mai îndeplinea funcția de comandant suprem al armatei, nici pe cea de secretar general al P.C.R. și nici de Președinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de Stat înseamnă înlăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În consecință, generalul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de Stat, întrucât o asemenea acțiune – dacă ar fi fost în intenția lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceaușescu în funcția de ministru al Apărării Naționale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situației concrete.” La rândul său, ex-generalul Victor Stănculescu a declarat următoarele: „M-am aflat între două plutoane de execuție: cel al lui Ceaușescu și cel al revoluționarilor!”. Stănculescu l-a „ales” apoi pe Iliescu dintre grupurile politice care încercau să preia puterea.

Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin tunelurile subterane (care erau nefuncționale), generalul Marin Neagoe, comandantul Direcției a V-a Securității (care asigura paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru evacuarea Ceaușeștilor. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reușit să aterizeze pe terasa-acoperiș a clădirii CC. Pe lângă soții Ceaușescu și paza lor de corp, urcă în elicopterul pilotat de Vasile Maluțan doi demnitari comuniști: Emil Bobu și Manea Mănescu.

Ceaușescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară secrete din țară (probabil la buncărul din zona Pitești, apostrofat mai târziu ca „punct atomic” într-un comunicat al televiziunii libere), dar avea deja de partea lui sprijinul generalului Rus, comandantul forțelor aeriene, care după scurt timp a dispus închiderea spațiul aerian al României. Spațiul aerian al țării a fost închis inițial din cauza că pe ecranele radar au început să apare zeci, sute, apoi mii de ținte aeriene care păreau să vină din direcția țărilor vecine. Aceste ținte s-au dovedit a fi false; făceau parte dintr-un război electronic.

În jurul orei 12:30 Televiziunea a fost ocupată de revoluționari. La 12:51 Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, se adresează telespectatorilor, anunțând fuga dictatorului, și formând cu degetele litera V (semnul victoriei) au rostit celebra frază: Am învins!

Ultimele momente ale vechiului regim și instalarea celui nou

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București, precedat de o stare de euforie generală. Mulțimile descătușate invadează Comitetul Central iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.

La puțin timp după aceea, în jurul orei 12:50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga dictatorului.

Haosul din București cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în majoritatea localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu revoluția. La unele manifestații de acest fel populația a atacat sedii de partid și de stat, și posturi de miliție. Câțiva lucrători de miliție au fost linșați.

Petre Roman citește de pe balconul CC al PCR Declarația în trei puncte a „Frontului Unității Poporului”, care este citită în jurul orei 15:00 și la Televiziune.

În cursul după-amiezii se conturează trei centre de putere:

  1. la Televiziune, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru, și personajul cel mai important, sosit după ora 14:00, Ion Iliescu,
  2. la sediul CC al PCR, unde erau pe de o parte revoluționarii pătrunși, și pe de altă parte grupul lui Ilie Verdeț, care a încercat să formeze un nou guvern, dar după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduit de mulțime: „Fără comunism!”), și
  3. în Ministerul Apărării, unde se afla gen. Victor Stănculescu).

În cele din urmă, grupul lui Iliescu se deplasează la sediul CC al PCR, sunt rostite cuvântări, apoi se întorc la Televiziune, iau legătura cu gen. Stănculescu, și în jurul orei 23:00 este anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca noul organ al puterii.

Opinia publică internațională, conducătorii statelor au început să trimită mesaje de sprijin al revoluției române. Au trimis mesaje de sprijin: SUA (președintele George H. W. Bush), URSS (președintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, și Václav Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluției și viitor președinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franța (președintele François Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), OTAN/NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) și RSS Moldovenească.

Sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantități de alimente, medicamente, îmbrăcăminte, echipament medical ș.a.m.d. au fost trimise în România. În lume, presa a dedicat pagini și uneori chiar ediții întregi revoluției române și conducătorilor acesteia.

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s