Povesti din CRIPTA


Eram singur (iarasi) dar acum eram puternic. Nu vedeam nimic dar ma simteam Regele Lumii din intuneric. Ce mama zmeilor sa fac? Sa ma misc, sa stau sa astept? Sa ma pun pe plans? Ridic usor bratele si simt palmele grele. Ce sa fie, ce sa fie? Aveam doua sabii. Nu le-am vazut atunci, dar le simteam puterea comparata cu greutatea. Cu tot cu sabie pipai usor piciorul stang si infing sabia in pamant sau ce o fi. Acum am mana stanga libera si incep a ma controla. Pe fata am o cagula ce imi lasa la „vedere” doar ochii, umeri, piept si spate am ceva dur, nu stiu exact materialul dar cred ca este pentru protectie. Scutul de la piept si spate se intindea pana spre zona inghinala. Ma bufneste usor rasul. Trebuie protectie serioasa, imi zic! 🙂 Femurul era acoperit tot de un material dur dar flexibil. Imi puteam misca picioarele. Infing si sabia din mana dreapta si ma aplec usor spre fata si-mi pipai si tibiile. Acoperite, pregatite, ranforsate si tot ce-o mai fi, dar pentru ce?
Ciudat. Asta este, ce sa fac? Nu vad nimic in jur deci sa astept aici sau sa incerc sa ma misc poate evadez din negrul asta. Confuz si plin de imaginatie, o imaginatie dusa la extrem. Imi imaginam tot ce atinsesem, dar stiu sigur ca nu imi imaginam cu exactitate ce era. Stati putin, parca aud un suierat, un fel de fluier dar cam ragusit? Repede apuc cele doua sabii (cu o exactitate inimaginabila) si-s gata de un eventual atac. Un atac in noapte. Piuitul continua si in minte imi fac o harta. Daca piuitul se aude din fata, deci ar fi bine sa incerc sa inaintez timid.

Cu inima cat un purice subnutrit si cu cele doua sabii in maini inaintez timid. Pun calcaiul piciorului drept exact in fata degetului mare de la piciorul stang si asta cu repetitie. Nu stiu cat timp trece si nici nu pot calcula ce distanta am parcurs. Sa fiu al naibii daca intunericul asta nu ma orbeste, vreau si eu lumina, zi plina de soare, dar cu toate astea dorintele mele nu puteau fi implinite ci doar pune intr-o lada de zestre si poate vreodata le voi primi. Cum inaintam eu eu timid spre nimic parca simt ceva cald in ceafa. Mi se ridica parul pe mine si nici nu stiu ce sa mai gandesc. Sa fie vreo raza de soare ce imi „prajeste” spatele? Usor, usor, usor… ma intorc. Sabiile le tineam in maini de parca de ele depindea viata mea. Odata intors, nu vad nici soarele, nici vreo raza ratacita ce sa ma ia la lumina. Simt doar un miros neplacut, ce plin de mucegai, nici nu stiu cum sa-l descriu. Creierul meu ce era inchis in cagula ce-mi presa si obrajii, imi coace o idee. Daca in fata mea, mult spus in fata mea, se afla vreun varcolac ce detine aceste taramuri… Mai sa fie! Pana aici mi-a fost. Scrasnesc din dinti de mai aveam putin si surzeam si bratul stang il incordez de parca ar fi vreo macara de mare tonaj, strang toate cele cinci degete pe sabie si printr-o miscare mai rapida decat atacul unei Cobrei lovesc inspre fata. Aud un vuiet si o bubuitura. Miros nu mai simteam in fata si nici caldura. Oare am ucis acel ceva ce era in fata? Nu-mi pasa, stiu acum ca am cale libera spre nicaieri.

Dupa ce-mi lipezesc mintea, ma intorc si purced spre…spre in fata. Pasesc putin mai in lung si capat putina incredere si putere. In continuare nu vedeam nimic dar am impresia ca alergam. Respir greoi si aerul mi se pare ca-i cu portia. Cum calcam repede aud niste trosnituri. Si din ce in ce mai multe si cu un sunet mai strident… Cand m-am autoevaluat nu mi-am verificat si picioarele. Simt mici intepaturi in talpi ce dau un disconfort. Infig in pamant sabiile si imi verific picioarele. Stupoare, aici nu aveam niciun fel de protectie si odata ajuns la talpi simt un lichid printre degetele de la maini. Ce sa fie? Oare am dat de vreun rau si pietrisul mi-a strapuns pielea? Duc mana plina de lichid spre nas si nu simt niciun miros. Pfff! Ce ramane de facut? Sa gust? Am niste filme ciudate prin minte. Dar cu toate astea ating usor buzele cu acel lichid. Oribil! Ghici! Era sange si ma taiasemn, deci eram predispus unei infectii plus ca puteam fi reperat usor de eventualele animale de prada. Ahhhh! 😦 N-am ce face. Pun mana dreapta in sus sa ma ridic si dintr-o data aud iarasi o trosnitura… Simt in palma ceva. Se sfarma insa nu in totalitae, raman bucati mari ce le pot pipai. Nu pot asocia ce am in mana cu nimic ce intalnisem pana acum. Habar n-am ce era. Arunc ce am in mana si cred ca pun mana putin mai la stanga. Aici dau de ceva rotund si cred ca-i o sticla sau borcan. Apuc, ridic, si ma ingrozesc. Era un craniu uman. Eu calcasem pe cranii si oasele imi strapunsesera piciorul… Ooo, Doamne! Unde ma aflu, pe ce taram sunt? Las repede cracniul pe jos si incep sa palpez in jurul meu… Groaznic! Cred ca am aterizat in vreo groapa comuna de a Holocaustului, deoarece erau zeci, sute, poate mii de cranii. Ma ingrozesc si ma gandesc ca as puteam ramane aici pe veci fiind unul dintre craniile ce s-au transformat in covor. Toti ce am ucis ce a fost? Nu cumva aici e bucataria monstrului si eu am intrat neinvitat? Mii de sinapse explodeaza in cap si cu toate astea habar n-am ce sa fac.

Intr-un moment de luciditate deplin simt ca trebuie sa continui. Trebuie sa ies din aceasta „casa”. Calc timid si plin de frica si totodata plin de mila pe cranii. Am invatat sa calc pe cele intregi ca nu se vor sparge si nu-mi vor produce si alte rani. Merg. Nu stiu, metri, kilometri, mile, habar n-am dar nu-i bine. Cred ca am ajuns in camera de oaspeti. Simt de peste tot mirosul ce-l avea fiinta de mai devreme plus caldura de jur imprejurul capului meu. Tremur, cred ca si plang dar nu trebuie sa o fac. Bratele-mi ca doua buldozere le incordez, imi fac cruce in cerul gurii cu limba si-mi zic: Ori eu, ori ei! Inchid ochii si-mi imaginez siluiete ce ma inconjoara. N-au sanse, sabiile astea sunt facute pentru a ucide si a ma tine in viata. Doua, trei secunde si oaspetii se odihnesc…in pace! In timpul luptei n-am simtit nimic, insa acum umarul drept imi da ceva impulsuri. Verific rapid si constat ca am fost ranit. Nu stiu cum dar durerea este insuportabila. E ca atunci cand te impusca in stomca si nu mori pe loc, te chinui vreo 3 zile. Strang tare din dinti si nu doar ca vreau dar trebuie sa inaintez.

Pasesc mai repede si vreau odata pentru totdeauna sa scap de acest intuneric ce-mi macina nu doar trupul ci si sufletul. Abia mai misc dupa ce am calcat prin oase, am fost ranit, buzele-mi sunt uscate si am nevoie urgenta de hidratare. off, cred ca aici pier. Aproape ma resemnez cand aud un fel de piuit. Nici pe asta nu-l asociez cu ceva, dar totusi imi suna cunoscut. Nu stiu ce sa mai cred, poate ca imi joaca mintea feste si sunt aproape de moarte, iar lipsa hidratarii organismului aduce in prim plan mirajul mortii. De-o fi sa mor, eu lupt pana la capat. Putin mai in fata o lumina ce acum stiu ca a fost extrem de slaba ma orbeste. Atat timp in intuneric orice fir de lumina este echivalentul a 14.000 de lucsi pusi la cativa centimetri de ochi. Ma acomodez cu greu si vreau sa aflu de unde provine firul de lumina. N-am nicio sansa in a dezlega misterul firului de lumina. Incerc sa largesc canalul de lumia cu sabia dar dau de o roca extrem de dura. Ma lupt enorm si munca asidua imi agraveaza mai tare sanatatea. Cu greu strapund putin roca si incerc sa vad de unde vine lumina. Ma intind pe orizontal si pun ochiul stang ca un sniper in tinta cautand evadarea ce nu-mi era dusman. Imaginea e slaba, parca cineva a pus o panza la celalat capat si vrea doar ca eu sa-mi imaginez… 😦
Ma resemnez si ma asez cu spatele lipit de sansa mea de evadare. Umarul inca ma seaca iar buzele cred ca-s desert. Nu mai stiu nimic pentru scurt timp, cred ca am adormit. Insa ma trezesc ca dintr-un cosmar…nu-mi amintesc as fi visat ceva. Cu toate astea tot ce am relatat pana acum nu a fost un simplu vis, eu sunt tot prizonier nici eu nu stiu unde. Rasuflu cu greu si-mi frec palmele de fata. Caut un mod de a sparge roca si de a-mi pava drum de evadare. Din cele doua sabii incerc sa fac o parghie cu care sa ridic sau macar sa misc bolovanul ce sta in calea fericirii mele. O sabie jos iar cu cealalta incerc sa sparg, strapung sau ce voi reusi, doar, doar am cale de scapare. Parghia mea nu este prea eficienta si imi storc inutil puterile. Am nevoie de o baza mai mare, iar cele doua sabii trebuie sa le folosesc deodata. Caut in stanga si-n dreapta vreun bolovan, orice poate fi folosit pe post de sprijin pentru sabii. Intr-un final gasesc ceva ce nu-i mai mare decat un pumn. Sunt gata de a strapunge o noua lumea. Strang puternic din dinti, pocnesc degetele stiind ca asta este ultima mea sansa de evadare. Cu toata forta presez cele doua sabii ce au varful bine patruns in firul de lumina. cu ochii larg inchisi, dintii scrasnind ridic, si ridic, si ridic, si incep a urla cat ma tin plamanii. Intr-un final roca se misca circa 5-10 centimetri si pot vedea mai bine spre dimensiunea ce ma asteapta in fata. Mai am vreo 5-6 incercari de a misca roca ce intr-un final se deplaseaza undeva la 30-40 de centimentri dandu-mi astfel sansa sa evadez. Nu mai vreau nimic, vreau sa fug din grota asta plina de mister. Ma strecor cu greu si odata ajuns la lumina nu vad decat o mare de copaci, liane, verdeata…

Se pare ca din groapa dau in lac, sau din lac dau in put. Trebuie sa accept ca urmatoarea provocare va fi mult mai interesanta tinand cont ca am parte de lumina, aer proaspat si multe necesare vietii. In stanga mea intr-un copac sta infipta o maceta. Cred ca voi avea nevoie de ea in urmatoare mea misiune din jocul VIETII!. Gata cu melancolia. Trebuie sa patrund un jungla. Eu sunt undeva la inaltime si pana jos sunt undeva la 20 de metri. Ma pravalesc pe coate… fâââââşşşşş!

Anunțuri
De Marius Crăciun Publicat în Noutati

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s