De ce?


De ce nu tac norii? De ce mi-e teamă? De ce nu suport oamenii? După un timp de suferinţa la pachet cu un cer cenuşiu, raze de soare ascunse de ochii mei, de roua ce o omoara căldură, cred că a venit timpul…

Trece timpul şi norii zburdă pueril pe cerul infinit, şi mi-aş dori ca şi inima mea să zburde matur printre noi, dar n-o mai face. Am pus bariere neconvenţionale în cale mea şi am crezut că şi sigur pot sparge anarhia adusă de terţe părţi. Doar credeam! Şi după ce tabloul fără culoare l-am ars, mi-a fost teamă de-o revoltă dusă în mine. Poate că am ucis speranţă. Se spune că speranţa moare ultima, dar vezi să nu mori cu ea! Şi uite că sunt şi zidar şi trag cu dinţii de materia primă. Vreau să-mi clădesc altă speranţă, alt ţel, alt…

Zgomot infernal prin cap şi sunt la un pas de-a claca, de-a da şanse ei, şansă spre nefiinţă, şansa credinţei ce a pierit odată cu noi. Fin cad pe-un lan de fân şi nu vrea să agit vreun bou ce-l paşte, doar o relaxare lina pe-un vârf de munte, fiind observatorul vieţii mele, contemplând la ce am făcut, ce n-am făcut, ce trebuia să fac, când trebuia să ucid, când trebuia să mă tai în spinii trandafirilor că epiderma să renască, când bărbăţia se simte în tine nu în juriul din prejur. Să plouă, să tune şi să fie soare, toate deodată… complexitatea mă găseşte infantil şi stă cu mine. Ne întindem, ne tăvălim, ne amăgim şi ne descoperim. Că după toate să rămân alături de mine, plin de mine, plin de-o idee ce niciodată nu o voi arăta. Renasc!!!

Ce vreţi voi de la mine? Un regiment de infanterie nu ar putea să vă umple golurile din voi cu fier din ţeavă, dar voi vedeţi mari greşeli în mine, cratere ce nu vor fi niciodată pline de-o viaţă, mă strânge cureau din jurul gâtului şi totuşi o iubesc. Am realizat că măscăricii adevăraţi sunt printre noi, n-au legătură cu circul. Ia aminte, aici sclavii sunt regi într-un univers paralel cu ei. Deci într-un cuvânt _maimuţe_ ce abandonează bananele pentru a revărsa ce n-au găsit vreodată. Oamenii mă fac să sufăr, monştri pe pământ, şi totuşi am o fereastră prin care trag în ei. Am mintea limpede faţă de Dunărea lor plină de gunoaie. Am şi ploi ce le arunc peste ei. Nu realizează că prin vorbe combaţi orice armă ţintind spre tine. Dar, ei sunt oameni, şi nu realizează.

Eu aclam tradiţia şi spiritul ce nu moare pe limba lor, dar fără mine ce ar fi? O fi bine? O fi rău? Hmm, neinteresant, dar totuşi atât de dependent de prostie. Că cică e bine să întâlneşti prosti, cu cât mai mulţi cu atât mai bine. Niciodată nu voi fi ca ei!

Anunțuri

10 comentarii la “De ce?

  1. dar… de intelanesti destepti… si ai compania lor… si mai bine ar fi…
    eu asa cred… asa imi doresc…
    viata este prea de pret, ca sa o irosesc intalnid prosti… decat cu ei… mai bine singur… crescand spre destepti…

  2. Pingback: Într-un suflet de copil… | Poteci de dor

  3. Pingback: Între întrebare şi răspuns… o viaţă | Poteci de dor

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s