Nu mai este Romania mea!


Daca inca mai poti vedea drumul fara destinatie pe care a apucat populatia acestei tari, inseamna ca inca suntem cativa diferiti. Sa fii diferit in ziua anului 2016 este exact o exceptie de la regula. Adica cum? Adica ce?
Pai e simplu. Ma ingrozesc oamenii primitivi, oamenii care nu mai sunt oameni ci niste simpli robotei ce cauta ceva. Cauta orice nestiind ca rezultat fara prioritati nu exista. Oamenii acestei tari nu mai au de ceva vreme ideile lor, propriile lor ganduri, propriile lor orizonturi, tot mai mult afundandu-se in mocirla numita Democratie.

Niciodata nu vom fi altfel, niciodata nu vom evolua. Ce numim evolutie este defapt prostia dusa la extrem. Sa vezi adolescenti mancatori inraiti de seminte cum picteaza trotuarele parcurilor cu resturi, sa vezi tineri care mai devreme sau mai tarziu vor trebui sa se implice in economia statului cum se prostitueaza legal la videochat, cum isi achizitioneaza cele mai scumpe modele de masini germane cu care inevitabil atrag atentia intr-un mod negativ…

Dar stiu sunt eu invechit, rudimental, batranesc… Sunt tot ce nu imi place in jur si cu toate astea sunt nevoit sa conlucrez, sa evoluez (pe cat posibil) in aceasta societate ce usor stinge orice minte ce blameaza prostia, cocalarismul s.a.m.d

De Marius Crăciun Publicat în Noutati

Stări


Duminică, ora 11:30, mă gândesc cu groază că intru la muncă în tura de noapte. Nu va urma o săptămână prea happy pentru mine, voi fi mega obosit, mega lipsit de orice poate să-mi energizeze trupul.

Ieri am avut toate stările posibile. Am trecut de la extaz la agonie, de la amintire la prezent, de la privit spre cer şi punându-mi o dorinţă la noapte albă pe malul Dunării. Uneori viaţa e frumoasă, alte ori Bacovia şi Franz Kafka presoară cuvintele lor în atmosferă şi ele nu fac altceva decât să îngreuneze mintea şi imaginaţia omului venit în această lume gol şi îmbrăcat pe parcursul vieţii cu ce doreşte şi cum doreşte. Mă refer stric la ce vrea să cunoască şi în ce mod o face, la ce iubeşte şi la cât de multă crede că lucrurile se pot întoarce cum inima o vrea. Totuşi trebuie să recunoaştem că Bacovia rămâne un poet excepţional, un poet ce mă inspiră. Asta ca o paranteză.

M-am abătut puţin de la subiect. Cum spuneam va veni o săptămână aproape horror, mega obositoare cu mega sictir pe fata mea. Neinteresante aceste aspecte… Totuşi rămân fascinat de cum inima începe să trăiască doar de la o simplă întâmplare. Mare e puterea cordului, mare e legătura dintre ce doreşte, ce oferă creierului şi ce văd ochii. Se duce o luptă pe un singur front, din aceeaşi tabără dar cu soldaţi inamici.

Nu m-am maturizat încă şi nu cred că o voi face prea curând. Încă mă simt de 15 ani, vreau să mă îndrăgostesc că la 18 şi să iubesc ca la 19. Prea puerile aceste gânduri însă în trupul bătrân se plimba încă un copil.

11695875_10204540061403486_6464998250504294009_n

De ce Marius Crăciun nu are treabă cu poezia!


Scriu atât de rar pe acest blog încât uneori am impresia că am murit şi eu şi el, cu toate acestea în fiecare noapte scriu în cap mii de versuri, mii de prostii, mii de neînţelesuri.
Versuri pe care le uit (ceva normal), versuri triste, versuri ce mă reprezintă total. Am zis că de „mâine” gata scriu frumos, cu aspiraţii conturate în jurul sufletului meu, să-l fac să zâmbească, să renască. Niciodată nu mă ţin de cuvânt, mereu maschez sentimentele, gândurile şi trăirile în versuri cu tentă morbidă. De ce? Simplu. Aşa am simţit atunci când am fost la pământ, atunci când am realizat că viaţa a luat pauza, secundele au încolţit soarele şi inima mi-a pâlpâit puţin sacadat în încercarea eternă de a intra în pământ.

De ce poezia mea e puţin citită sau deloc citită? Pentru că e atât de proastă încât nici eu n-aş citi-o. O scriu doar ca să calmez şi să mă descriu, să mă cunoaşteţi şi să călătoresc de aici până la stele. Am crezut că timpul şterge, ascunde, găseşte el ceva ce să facă, cu trecutul. Poate să afunde, să spele creierul şi să nască alte idei, alte frânturi din viaţa să pot să scriu. Dar uite că vreme, vremuri trec şi rămân acelaşi mediocru scriitor. (asta dacă îmi permiteţi să mă numesc scriitor)

Deci da, dacă te-ai întrebat vreodată de ce n-are sens o poezie care sub titlu are trecut ca autor Marius Crăciun, nu mai trebuie să-ţi pui întrebări ce e cu băiatul ăsta, de ce aşa şi de ce aşa. Simplul fapt că nisipul a ajuns la gât şi încă mă trage, face să fie totul atât de neînţeles!

Simplu, nu?

De Marius Crăciun Publicat în Noutati

Flori


Am gasit o panza de paiajan cand am accesat aceasta pagina. Glumesc! N-am mai fost de ceva timp pe aici, totul este ca inainte, si totul putrezeste ca inainte…

Cat despre mine ce sa zic? Habar n-am cine sunt, de unde vin si incotro ma duc. Sunt ca atunci cand m-ati citit ultima data. Nu trec prin cea mai buna perioada din viata mea si asta datorita creierului meu cretin care se autodistruge. Ma uit la mine si ma ingrozesc cand va ca ma sinucid usor dar sigur. O fi bine, o fi rau… dracu` stie! Aud des de pe la terte persoane: „Bai baiatule, tu esti in depresie”! In ce sunt, ce e aia? Nu conteaza! Poate ca este normal sa ai cele mai negre dimineti in fata si sa visez ce nu trebuia sa o mai fac de ceva timp. Poate ca ieri am gresit, poate ca si azi am gresit, dar totusi cred ca ieri am gresit. Nu trebuia… sa privesc cerul. Acum cerul arunca in mine picaturi reci care nu ma trezesc, ma apasa mai mult. In fine!

Cui ii pasa? De la geam privesc pe Dunare! Azi o barja ruginita transporta ceva nisip. Nu mai suport presiunea peretilor pe creierul asta zapacit. Ies si merg direct pe malul ei. Valurile „sparg” o crenguta si plimba un pet. E trist totul, jeg dar ma aud acum. Aprind una, doua, trei, patru si ma las usor in fata. Pun bratele pe genunchi si cu ochii privesc in pamant. Din pamant sunt, in pamant ne ducem. Nu e cazul sa aberez iar si iar. Am nevoie de mine doar pentru mine, e trist ca zic asta dar mai intai trebuie sa ma echilibrez, sa nu dezamgesc si mai apoi sa incerc marea cu degetul. Clar am vorbit iar prostii, vorbesc rar pe aici si la fel de trist si deprimant ca dintotdeaua.

Totusi trebuie sa recunosc ca tare frumoase sunt florile care-mi acopera acum trupul!

De ce moare Romania?!


O întrebare cu o mie de răspunsuri şi totuşi atât de înceţoşată. România, ţară din sud-estul europei, desenată mulţi ani în Roşul Comuniştilor, a vrut să renască după `89, doar că populaţia a înţeles total greşit Democraţia.

Uite că am ajuns în 2014 şi ţi-e frică să mergi pe stradă de gherţoi cu lanţuri de câini la gât, maşinile lor au denumirea prescurtată în BMW şi sunt arme de ucidere în masă, mai precise ca un AK 47 de pe vremea CCR-ului. Trăim în ţara lui „şmecher de şmecher, valorosul, unicatul, prinţesa şi toţi lucrează la buzunarul lui tata sau la fabrica de acadele”, deci ce fel de popor suntem? Da, aţi ghicit, suntem un popor extrem de prost, extrem de îndoctrinat şi extrem de lipsit de creativitate. Ce vedem la maimuţe (astea cu două picioare) luăm şi noi repede drept model. Mă refer stric la caracterul infect, limbajul de mahala. O mahala plină de corturi, fuste colorate, tigăi şi furturi…

Suntem o ţară în care extremiştii au bale la gură şi se lasă linşi de câinii vagabonzi. O ţară în care numărul patrupedelor libere pe străzi se vrea egal cu populaţia. Nu mă refere la cele 19 milioane de locuitori care reies din ultimul Referendum, mă refer la cele 2 milioane de oameni care trebuie să trăiască în România, oameni mândri, oameni plini de iubire, cu bun-simţ, OAMENI, într-un cuvânt. Dar nu se poate pentru că societatea şpăgară, nepotismele, şi s.a.m. d nu dă şanse oamenilor care pot schimba mentalităţi. Mentalităţile nu se schimbă în bine în două zile sau cât ai pocniţi din degete. Mentalitatea se construieşte încă din pântece şi sfârşeşte odată cu momentul când trupul ţi se va odihni veşnic. Mentalitatea se poate omora însă şi la o vârstă mai înaintată simplu prin TV. Emisiunile de tot râsul ce sclipesc pe ecranele de 120 cm din corturile romanilor, nu au alt scop decât cel de a spăla uşor, subtil dar sigur creierele şi aşa lipsite de educaţie ale romanilor. Genul de emisiuni „Acces Direct, La Măruţa, Teo Show, Un Show Păcătos”, şi altele sunt hrănite de cele 19 milioane de locuitori de care vorbeam mai sus şi nu este nevoie de ei.

România mea moare, eu sunt cetăţeanul ei şi încet sunt strivit sub propria-mi cetăţenie. Duc un război în interiorul graniţelor. Mă lupt cu romani să le explic că urletul maimuţelor nu este muzică, şi că din asta nu trebuie făcut un mod de viaţă. Nici limbajul folosit de către „artişti” în bullshit-urile alea de aşa zise piese nu trebuie acceptat în vocabularul şi aşa subnutrit al romanilor. Vai de noi!!! Ăştia suntem cu ăştia defilam. Mă lupt să le explic că frumuseţea nu stă în fata web-cam-lui în timp ce bărbaţii din spatele celuilalt monitor se masturbează violent crezând că tu eşti o femeie. Corect ar fi să-ţi spune că eşti o penibilă, de fapt sunteţi mii de copile retardate ce vă pierdeţi tinereţea şi frumuseţea arătându-vă organele genitale şi părţile intime în faţa unui calculator. Amin şi pentru voi!

Că tot veni vorba de amin, ce să mai zic de instituţia supremă de manipularea a românilor trecuţi în special de prima tinereţe. Este vorba despre Biserică, acel bancomat ce soarbe banii şi aşa puţini ai bătrânilor pentru „miracole”, dar aici au şi ei vină lor. Ninja aia cu lanţuri de aur şi cruci până la buric nu fac altceva decât să mintă. Minciuni, dezinformare, jeguri de oameni şi alte ce îi definesc însă mi-e scârbă extrem de această instituie ce face din fantome „divine” formă de venit. Lăsaţi-mă să dau o flegmă în cinstea lor!

A murit tot din această ţară. De la păduri la ape, de la uzine la străzi, de la rezervaţii naturale la lucruri antropice, totul a pierit în 25 de ani de la Revoluţie care fie vorba între noi a fost cum a fost regizată. Lumea nu ştie să fie originală, plagiază că pe cei care îi vor vota în curând. Tot ce este mai rău le doresc şi îi urăsc pe toţi pentru că au făcut dintr-un loc absolut minunat groapa Europei şi noi ne scăldam în mocirla pentru că unde-s mulţi cretini restul suferă.

România mea moare!: (

Dor de tine… iubito


Ohh iubito… ce dor mi-era de tine, de noi, de mine când sunt cu tine… nu mă întreba nimic doar ia-mă în braţe şi spune-mi că mă iubeşti ca nimeni altcineva. Lasă-mă să mă adăpostesc, la pieptul tău, şopteşte-mi că nimic nu-mi poate face rău şi lasă doar soarele să mă atingă, să-mi amintească că doar el îmi încălzea pielea când tânjeam după atingerea ta…

Lasă dorul să curgă, să-l pot uita, să fii doar tu lângă mine, nimic altceva, promite-mi că-mi vei fi aproape până la ultima mişcare de pleoape… şi te rog doar stai aici, ascultă acele rândunici cu se bucura de clipa revederii. Uite cum dau naştere reînvierii prin cântecul grăit…
Te implor iubito, dă-mi şansă de a mă bucura de tine sau de nu alungă-mă departe, aruncă-mă în braţele durerii şi mă vei aduce tăcerii…

De Marius Crăciun Publicat în Noutati