Luna amară


Scări jupuite de vreme
Si luna amara cerne cuvinte si lene
A rămas un cuvânt pe care eu nu-l pot spune
Acum eu pier si rămâne un soare ce va apune

Au tăcut frunzele ce nasc dorinţe
Si soaptele acum se pierd in necunoaştere
Amurg tăcut in briza necunoasterii
E lipsit sensul de un înţeles al recuperării

Se zbat in decadenta sentimente morbide
Se tot omoară trăiri pe scări jupuite
Luna amara a subjugat amorul dulce al biruintei
Acum tac eu, tac copacii, se spulberă speranţe.

E vid simetric in Universul mărginit
Eu tot pustiu in infinitul definit
Absorb amorul din creaţia divina
Doar răsăritul a rămas ce-o sa revină.

Marius Craciun

26-09-2015

Anunțuri

Lume


Mirajul unui răsărit divin.
Întrebarea e de unde vin?
Şi unde merg paşii uitaţi pe pagini,
Când gândurile culeg flori de pe pajişti.
Sumbru un devotat soldat ce umbla,
Cu sabia ruginită, reflectă umbră,
Caii ţin coama sus, etalată, echilibrată,
Unii sapă groapa lor şi clachează.
Ars de raza pierdută
Umblă singuratic într-o redută
Repede sare petala florilor negre,
Negru, viaţa, liniştea, dispar zile.
Nu priveşte gândacul frunza
O mănâncă atunci când se întinde dunga
Lungul drum naşte creaţie şi metaforă într-o aberaţie
Este curată naşterea şi neagră calea aviaţiei

Junglă a domesticit omul paleolitic
Şi tot ea a făcut diferenţa dintre cei cu abilitate, apolitic
Sânge roz pe petale…
Unde sunt ale tale oase?
Trag cu glonţ zincat
Stai cu ochii larg închişi într-un palat
Să-ţi stea bine laţul pe gât
Este negru tot pe-o foaie ruptă
Dă în mine cu mortiere
Lecţii cu texte şi profesoare rele
Unde e băiatul purpuriu pe gânduri
Mintea are limită, uneori sare garduri
Luptă într-o formă incultă
Zgomot mult, liniştea surzeşte într-o lume muta.

Marius Crăciun

Aripă de fluture


Te-am învăţat să zbori şi fără aripi
Apoi te-am susţinut când ai început să te clatini
Te-am colorat în nuanţe vii de smarald
Şi te-am urmat unde norii nasc un curcubeu opac

Ai zburat în cercuri în jurul munţilor, zadarnic
Şi te-am privit cum înălţai al tău steag falnic
Te-am dus în văi pline de miraj
Şi am pus toate întâmplările într-un singur colaj

Apoi din aripa ţi-ai rupt culoare
Şi-n viaţa n-a mai urmat o zi cu soare
Ai tot urlat ca munţii nu-ţi aduc curaj
Şi din senin ai adus nori, ai rupt al meu sincer colaj

Am plâns când te-am văzut statornic într-o criptă cu schelete
Şi am pus câteva gânduri sincere pe pereţi
O noapte tristă, pui gândurile mele în balanţă cu regrete
Tu fugi, eu mor, rămâne o aripă de fluture…

Marius Crăciun
12.09.2015

Ape Învolburate


Scriu cu mâinile murdare din trecutul ce mă apasă
Mii de oameni mă privesc de parcă mă cunosc
Şi totuşi sub piele se ascunde un mozaic ce nu mă lasă
Când o să renasc, îngerul meu se va mira, nici eu nu-l cunosc

Sănătatea e lucrul pe care nu l-am întâlnit
Cu tălpile goale ai călcat sufletul
Când noaptea apasă peste pleoape să ştii că am murit
Pe la mormânt să-mi treci şi să uzi al nostru nufăr

Griji meschine, deocheate de credinţă
O balanţă în neconcordanţă cu realitatea şi speranţă
Şi toate-s vechi cum le-a lăsat inima noastră
Amintirile mă omoară, aştept liniştea şi eternitatea

Vă văd cum rupeţi ultimele mele flori udate cu lacrimi
Şi puţini mă cunosc, tu ai fost echilibrul din furtună vieţii
Ultimul trandafir din suflet se apăra cu spini
Când zorii se revărsă peste cavou, tu să mă uzi cu lacrimi

E toată vâlvă în zadar
Şi ultima suflare peste inimi ce n-o să mai bată
E timpul ce trece şi nu acoperă acest calvar
E tristul poet ce a fost odată ca niciodată

Orice vis vechi de mi s-ar împlini
Şi poate o să-ţi fiu mereu aproape
Pe câmp, în zare o poartă deschisă şi am tălpile pline de spini
Doi paşi şi murim amândoi în ape învolburate

Marius Crăciun
19.07.2015

Stări


Duminică, ora 11:30, mă gândesc cu groază că intru la muncă în tura de noapte. Nu va urma o săptămână prea happy pentru mine, voi fi mega obosit, mega lipsit de orice poate să-mi energizeze trupul.

Ieri am avut toate stările posibile. Am trecut de la extaz la agonie, de la amintire la prezent, de la privit spre cer şi punându-mi o dorinţă la noapte albă pe malul Dunării. Uneori viaţa e frumoasă, alte ori Bacovia şi Franz Kafka presoară cuvintele lor în atmosferă şi ele nu fac altceva decât să îngreuneze mintea şi imaginaţia omului venit în această lume gol şi îmbrăcat pe parcursul vieţii cu ce doreşte şi cum doreşte. Mă refer stric la ce vrea să cunoască şi în ce mod o face, la ce iubeşte şi la cât de multă crede că lucrurile se pot întoarce cum inima o vrea. Totuşi trebuie să recunoaştem că Bacovia rămâne un poet excepţional, un poet ce mă inspiră. Asta ca o paranteză.

M-am abătut puţin de la subiect. Cum spuneam va veni o săptămână aproape horror, mega obositoare cu mega sictir pe fata mea. Neinteresante aceste aspecte… Totuşi rămân fascinat de cum inima începe să trăiască doar de la o simplă întâmplare. Mare e puterea cordului, mare e legătura dintre ce doreşte, ce oferă creierului şi ce văd ochii. Se duce o luptă pe un singur front, din aceeaşi tabără dar cu soldaţi inamici.

Nu m-am maturizat încă şi nu cred că o voi face prea curând. Încă mă simt de 15 ani, vreau să mă îndrăgostesc că la 18 şi să iubesc ca la 19. Prea puerile aceste gânduri însă în trupul bătrân se plimba încă un copil.

11695875_10204540061403486_6464998250504294009_n

De ce Marius Crăciun nu are treabă cu poezia!


Scriu atât de rar pe acest blog încât uneori am impresia că am murit şi eu şi el, cu toate acestea în fiecare noapte scriu în cap mii de versuri, mii de prostii, mii de neînţelesuri.
Versuri pe care le uit (ceva normal), versuri triste, versuri ce mă reprezintă total. Am zis că de „mâine” gata scriu frumos, cu aspiraţii conturate în jurul sufletului meu, să-l fac să zâmbească, să renască. Niciodată nu mă ţin de cuvânt, mereu maschez sentimentele, gândurile şi trăirile în versuri cu tentă morbidă. De ce? Simplu. Aşa am simţit atunci când am fost la pământ, atunci când am realizat că viaţa a luat pauza, secundele au încolţit soarele şi inima mi-a pâlpâit puţin sacadat în încercarea eternă de a intra în pământ.

De ce poezia mea e puţin citită sau deloc citită? Pentru că e atât de proastă încât nici eu n-aş citi-o. O scriu doar ca să calmez şi să mă descriu, să mă cunoaşteţi şi să călătoresc de aici până la stele. Am crezut că timpul şterge, ascunde, găseşte el ceva ce să facă, cu trecutul. Poate să afunde, să spele creierul şi să nască alte idei, alte frânturi din viaţa să pot să scriu. Dar uite că vreme, vremuri trec şi rămân acelaşi mediocru scriitor. (asta dacă îmi permiteţi să mă numesc scriitor)

Deci da, dacă te-ai întrebat vreodată de ce n-are sens o poezie care sub titlu are trecut ca autor Marius Crăciun, nu mai trebuie să-ţi pui întrebări ce e cu băiatul ăsta, de ce aşa şi de ce aşa. Simplul fapt că nisipul a ajuns la gât şi încă mă trage, face să fie totul atât de neînţeles!

Simplu, nu?

De Marius Crăciun Publicat în Noutati