Când inima mea n-o să mai fie


Am avut un frate odată
Prin noiembrie era să mor la el în casă
Apoi uite fază, le-am rupt inima, n-au înţeles care e faza.
Şi din trecut rămân doar eu şi palidă-mi mi-e faţa
Am adunat în mine un sac de ură, inima taci şi îndură
O scot pe masă şi-i vorbesc:
„Inima, nu plânge, pe ea n-o mai vezi” şi deodată o iau şi de pereţi o izbesc.
Dar nu mai pot ca acum pierd nopţi, că am pierdut şi ani
Mă sting şi eu că nimeni nu întreţine flacăra din pieptul meu
Mi-e greu, eu nu mai plâng!
Ca lacrimile nu-s remediu când sufletul e frânt.
Dar mi-amintesc de noi, de mine când trăiam
Acum sunt sus mă uit la mine printr-un geam
Cuvintele nu-şi mai au rostul dar eu le folosesc
Că dacă nici pe ele nu le plac, ce dracul să iubesc?
E ger şi fără suflu încep să epatez.

E început de era glaciară
Minuni din anul ce-a trecut zbiară: „Omoară-mă!”
Mă scurg încet dar sigur pe lângă vină
Cunosc şi iadul, în răi nu ştiu pe unde-i drumul.
A trecut o lună, te văd prin telefon,
Ştii că-s aşa: „când iubesc, iubesc dar dacă te urăsc nu-ţi vorbesc cu anii”
Dar parcă aş vrea să pierd din viaţa un minut
M-aş murdări pe suflet, oricum rămân acelaşi prost
Mai târziu am învăţat că nu-mi trebuie planuri
Că vine clipă şi-mi năruie toţi anii
Şi eu devin bătrân, sictirit şi plin de ură.
Încerc mereu să închid ochii, doar că prin ei văd lumea ce mă afundă
Dar nu e foc în care tu să mă arunci,
Şi nu e apă în care să mă îneci
Şi dacă ai face-o ştiu bine că amintirea mea ţi-e vie:
Ai grijă de tine când inima mea n-o să mai fie!

… ca dracul


Am o aplicatie pe telefon de genul „Stiati ca”, si mai arunc ochiul pe acolo.Are mai multe categorii, printre care si una legata de citate despre viata ale unor mari personalitati ce ia dat omenirea.

Fiecare defineste viata intr-un mod cat mai placut, sau cat mai real de ce a trait.Putini sunt sau chiar deloc sunt cei ce isi pun si o mica intrebare.De ce tot vorbim de bine pe cand in viata marea majoritate a timpului lupti si stai mai mult la pamant pentru a incerca sa supravietuiesti?Nu vorbesc aici de cei ce-si mentin capul pe sus la fel si nasul…nasul meu are rau de inaltime si nu vreau sa-mi intre praf in nari :).Toti vorbim de bine.Ne strangem cu prietenii, cu familia, cu cine mai dorim noi si dezbatem orice tema atat de atrasi de subiesct incat nu vedem si talerul ce contrabalanseaza.Atunci suntem noi + inspiratia = genii.De drept suntem umili, fara putere sa discernem ce e rau si ce e bine, fara macar o tentativa de gandire si libera exprimare, lasandu-ne prada majoritati.Ce sa mai zic ca marile inventii s-au produs din niste greseli, iar acum ii prea slavim pe inventatori.Sau ca in reclama cretina ii batjocorim ca ne-au furat nu stiu ce joc si ce ghiozdan si noi de foame le luam biscuitii :)).Pai daca n-am fost in masura sa valorificam talentele acelui timp, degeaba suntem acum spioni si luptatori de elita.

Eu cred ca in viata trebuie sa fii mai tare si mai rau decat dracul pentru a avea macar o mica sansa de a supravietui in inima junglei urbane.N-am o varsta insemnata insa pana acum am trait, am vazut si daca ar fi notabil am si auzit multe chestii ce ar darma si un psiholog de renume.Din toate astea am invatat ca trebuie sa fii tu, sa ai incredere in tine pentru ca oricum nimeni si nimic nu o face,si nimanui nu-i pasa.Toti te vor crede un prost si o scursura lipsita de vlaga.Insa tu trebuie sa poti sa-ti canalizezi gandul si inventivitatea in mod constructiv, sa TACI, iar cel mai important SA VORBESTI cand trebuie.Uneori si cand taci auzi de la terte persoane ca ai vorbit mult, prost…asa ca nu da apa la moara cum s-ar zice.Creierul meu subnutrit zice in felul urmator: Viata este dansul cu moartea, pana cea ditai oboseste! Nimic mai mult, nimic mai putin, doar simplul fapt ca suntem intr-o goana fara destinatie ma face sa cred ca uneori moartea are partile ei pozitive.Pana voi ajunge sau veti ajunge si voi cei ce ati citit acest articol sa obositi pe ringul de dans, va sfatuiesc sa „dansati” cat mai bine!