Am avut un frate odată
Prin noiembrie era să mor la el în casă
Apoi uite fază, le-am rupt inima, n-au înţeles care e faza.
Şi din trecut rămân doar eu şi palidă-mi mi-e faţa
Am adunat în mine un sac de ură, inima taci şi îndură
O scot pe masă şi-i vorbesc:
„Inima, nu plânge, pe ea n-o mai vezi” şi deodată o iau şi de pereţi o izbesc.
Dar nu mai pot ca acum pierd nopţi, că am pierdut şi ani
Mă sting şi eu că nimeni nu întreţine flacăra din pieptul meu
Mi-e greu, eu nu mai plâng!
Ca lacrimile nu-s remediu când sufletul e frânt.
Dar mi-amintesc de noi, de mine când trăiam
Acum sunt sus mă uit la mine printr-un geam
Cuvintele nu-şi mai au rostul dar eu le folosesc
Că dacă nici pe ele nu le plac, ce dracul să iubesc?
E ger şi fără suflu încep să epatez.
E început de era glaciară
Minuni din anul ce-a trecut zbiară: „Omoară-mă!”
Mă scurg încet dar sigur pe lângă vină
Cunosc şi iadul, în răi nu ştiu pe unde-i drumul.
A trecut o lună, te văd prin telefon,
Ştii că-s aşa: „când iubesc, iubesc dar dacă te urăsc nu-ţi vorbesc cu anii”
Dar parcă aş vrea să pierd din viaţa un minut
M-aş murdări pe suflet, oricum rămân acelaşi prost
Mai târziu am învăţat că nu-mi trebuie planuri
Că vine clipă şi-mi năruie toţi anii
Şi eu devin bătrân, sictirit şi plin de ură.
Încerc mereu să închid ochii, doar că prin ei văd lumea ce mă afundă
Dar nu e foc în care tu să mă arunci,
Şi nu e apă în care să mă îneci
Şi dacă ai face-o ştiu bine că amintirea mea ţi-e vie:
Ai grijă de tine când inima mea n-o să mai fie!
Marius Crăciun 