Aberez si Epatez


M-am întins uşor pe nori,
Şi-ţi scriu ca să nu mai poţi nici tu să dormi
Că prietenii se schimbaş şi părăsesc batalionul
Şi trag alarme şi dupa-mi duc dorul
Liniştea divină e de vină.
Dar Dumnezeu e bun cu mine şi-mi vrea binele
Şi de-aia e rău cu ei şi le suge sângele
Şi nu gândesc de două ori cuvintele să iasă rimele
Dar tu eşti un ţăran bătrân,
Ai supt puterea din familie şi-ţi spune Iuda
Rânjeşti stăpân pe tine să te catalogăm păgân
Dar este doar iluzia, şi Moromete a tăiat salcâm!
Prea multe fapte aruncate pe nisip
Vin valuri şi nu-i timp de irosit
Şi lumea-i neagră şi eu calc timid
Mă afund în mine că n-am găsit un alt sfârşit!

Dar nu mai pot fi ironic,
Când dintr-un prost acum e deştept şi bubonic
Plângeai că la Maternitate să treci la Mate…
Liceul vrea prestanta şi nu te lasă să tragi pe coate
Da, ai dreptate, e despre sclavi
Despre muritori cu şapte vieţi
Ce înţeleg târziu că-s prosti cu diploma şi ai să regreţi
Când toate se închid realizezi că n-ai şapte vieţi
Plictisit de-un zgomot de tramvai şi vai, şi văi…
Lipsit de-un zmeu, trăsura cu şase cai
Oamenii sunt rozătoarele infecte ale societăţii cochete.
Spera la rai, n-ai, dai, la o adică entităţi perfecte.
E prea târziu ca să nu plouă azi
Şi-n toate regăsesc câte-un necaz
Pervaz plin de muscate etalate
Buze rujate şi acum sfârşitul e departe.

Mi-a spus că aberez şi epatez.
Pierd firul narativ şi e nativ
Să mă pierd în ochii ei şi realizez,
Ca în 48 de versuri de ea mă-ndrăgostesc
Lipit prin inima de corpul meu
Vreau să o văd în noapte pictând portretul meu
Să realizez că inima mea poate combate
Un apus de vară în palme pe la spate
Migrez cu stol de sentimente
Migrez spre cai lipsite de regrete
Sunt doi oameni şterşi, lipsiţi de argumente
C-alunecă în drum pe căile inerente
Inima ei poate să-l ţină la pământ
Mintea lui poate să fugă mâncând pământ
Sublim, cumplit de intim, nu-i citat Biblic,
Am rămas o seară să găsesc un alt sfârşit mistic.

Dar zi-mi…


Hai salut!
Zilele trec repede, nopţile apasă tăcut de dureros pe noi şi uite-mă cum reuşesc din ce in ce mai rar să trec şi prin „casa” mea. O casă la care muncesc cu drag de aproximativ 2 ani (în curând sărbătorim). Am tot cotrobăit prin camerele creierului meu un subiect plăcut pentru blog şi n-am găsit nimic sau poate n-am vrut. M-am lăsat pe-o ureche cum spuneau profesorii mei în şcoală, neştiind că omul nu poate avea atâta echilibru încât să stea într-o ureche (chiar şi metaforic vorbind), însă nu-i problema că toţi greşim. Condiţiile umane mă fac să privesc cu o oarecare reţinere prin oameni ce spun, prin ce sunt, prin ce vor să pară. E complicat. Am trecut de curând printr-un impas şi am văzut cum din balta peştele a ieşit şi a început să meargă biped, şi am văzut cum vulturii au început să se camufleze şi să se hrănească precum caracatiţele. N-aţi înţeles nimic, nu? Ştiam… doar că am făcut o mică transpunere între tipurile de oameni, caractere, şi aşa zisa lor faţă. Oameni la care te aşteptaţi cel mai mult, oameni pe care nu-i ştiai au existat şi primii au dispărut că flota ţării… hmm, paradox.

Dar zi-mi cine stă nepăsător? Cine uita şi iartă, cine străbate deşertul îmbrăcat ca pentru o escaladare a Alpilor, cine tace şi zâmbeşte cine gândeşte şi nu spune, cine e artificial şi moare precum un trandafir, cine râde când e copil şi peste ani nici nu mai poate să-şi reamintească… cine? Nimeni sau cel puţin eu pun totul în lăzi, le sigilez, le păstrez în beciul inimii şi ferească să le deschid. Tot ce depozitez ia calităţile vinului. Cu cât sunt ţinute un timp îndelungat cu atât mai dureroase, dar viaţa e frumoasă dacă o priveşti prin ochii tăi şi nu prin desenele altora, nu laşi să ţi se pună în faţă o peliculă în care traversezi uşor de la o stare la alta şi ajunge unde drumul se bifurcă şi ai clacat.
Meditez să evadez din strâmtoarea umanului ce striveşte de la oase la suflet într-o clipă. Libertatea interioară e mai puternică decât cea de la conducerea statului, însă cine poate să-mi zică ce pas urmează şi cât de tare e pământul când cu toţii uitam pasul din urmă…

„NU INTRA”


Am o cameră pe care am scris „NU INTRA”, şi uneori mi-e greu şi mie să intru. Am acolo tot. Am măşti pe care nu vreau să le port, dar trebuie să le port. Dacă nu le-aş purta aş fi privit ca un ciudat într-o lume de falşi. Am zâmbete strânse pe care nu le-am mai folosit de ani, şi am şi lacrimi într-un borcan pe care le folosesc să-mi ud palmele şi să mângâi florile. Am într-un colţ, unde un păianjen şi-a făcut o mică reşedinţa un sac în care ţin sentimente. E un sac vechi, cu ţesătura ruptă, dar niciun sentiment nu revarsă.

Măştile ce-mi definesc trăsăturile feţei le ţin aproape. Mereu când evadez din Sanatoriul Gândurilor Cenuşii, îmi iau câte două sau poate trei măşti. Le port pe rând în funcţie de oamenii pe care îi întâlnesc, şi nu mi-e ruşine să intru în „pielea” măştii. Ştiu că e greu să rămân eu, fără nicio adăugire, oamenii mă vor vedea altfel şi într-o societate morbida e nevoie de luptă pentru supravieţuire.
Nu sunt violent, deci, lupta mea o duc prin a le crea false iluzii. E minunat să vezi cum mint oamenii doar pentru simplul fapt că tu arăţi, vorbeşti într-un anumit fel. Percepţia se schimbă doar pentru că ambalajul e schimbat. Eu nu le vorbesc niciodată de suflet… Ei n-au aşa ceva.

În sacul argintiu am zâmbete strânse cât pentru o ţară. O ţară ce se târâie prin mocirlă, cu toate astea un zâmbet sincer poate seca orice lac. În fine, multe vorbe şi prea puţine fapte ce aduc natural acest gest ce luminează fetele noastre. De cele mai multe ori jonglez cu ele, le ţin în palme, le arunc şi indiferent de ce pică eu îl voi folosit pe cel care aduce la rândului lui un zâmbet pe faţa celui de lângă mine.
Toate pe care le am le-am strâns dintr-o altă viaţă. Acum doar le utilizez, fiind atât de greu să nasc altele, mă mulţumesc şi cu cele vechi. Old but Gold!

Sunt atent cu borcanul plin cu lacrimi cum aş fi cu orice substanţă extrem de periculoasă. L-am ancorat bine pe masă şi n-aş dori nimănui să fie lângă mine în momentul în care aş afla că a dispărut sau s-a spart… Hmmm, mi-e greu să descriu conţinutul. Acum două tipuri de lacrimi la comun, dar nu-i nicio diferenţă când priveşti borcanul. Am lacrimi de fericire, am lacrimi de tristeţe… şi am găsit modul propice de a le folosi cât mai productiv.
În dimineţile tăcut de reci, îmi umezesc palmele cu lacrimi şi palpez uşor frunzele florilor. Niciodată nu mi-au răspuns în vreun fel. Însă ştiu că e un masaj de relaxare şi revitalizare. După ce fac asta mereu îmi mulţumesc cu flori măreţe, parfum pe măsură şi buburuze ce le cutreiera frunzele.

Sentimentele mele au lacăt. Lacăt fizic, lacăt metaforic, lacăt invizibil… Nu mă ating de sac nici în ruptul capului, nu vreau să ştiu ce am strâns, ce am cules, ce am trăit. Acum tot ce-mi doresc e să pun lângă sacul vechi unul nou, în care să strâng sentimente actuale şi poate cândva le voi compara.
Până când voi reuşi să strâng volumul doi de sincere sentimente, trăiri, emoţii o să închid uşa camerei. Voi „NU INTRAŢI”, va mai povestesc eu conţinutul…!

O chip frumos


O chip frumos ce mi-ai fost dat
Sărutu-i cald şi relaxant
Şoptesc mereu să n-am vreun gând uitat
Iubirea-i caldă şi mă face neînfricat

O chip frumos ce mi te arăţi
Zâmbeşti curat şi-n par ai un parfum
Tu mi-ai venit când m-am rugat la sfinţi
Între noi arde iubirea şi nu e fum

O chip frumos ce întristezi şi soarele
Tu eşti aleasă dintre o lună şi mii de stele
Am făcut cu ele poezii grele
Acum le-am lipit cu patos pe buzele tale

O chip frumos ce înverzeşti deşertul
Alină-mi inima cu degetul
Şi când o să fie dorul apăsător
Citeşte asta cu ochii pierduţi în decor

O chip frumos ce liniştea aduna
Adună răutatea şi pune-i lacăt la gură
Adună-ţi tu toată puterea
Să fim noi doi şi iubirea sinceră

O chip frumos sculptat în amănunt
Tresar mereu când simt la tău sărut
Şi mut de aş fi fost tot aş fi putut vorbi
Cuvinte calde în dar ţi-aş oferi

O chip frumos ce ochii îţi reflectă
O inimă caldă ce a ajuns perfectă
Din mărăcini am adunat un trandafir frumos
Ţi-l dau în dar, o chip frumos

N-am nevoie de sarbatoare ca sa iubesc. Valentine’s day nu-i utila!


Se aproprie şi nu vreun sfârşit al lumii prezis de cine ştie ce muritor îmbibat în alcool, acum vine MAREA ZI A ÎNDRĂGOSTIŢILOR (pe rit american). Mâine mai exact va fi o debandadă generală-naţională în care toate fetele, băieţii (care iubeşte prinţese) şi mulţi alţii îşi vor arăta iubirea faţă de persoană dragă, pisica, aragaz şi ce mai vor ei într-un mod schizofrenic. Site-urile de socializare vor fi împânzite de poze, mesaje, desene care arata ataşamentul dintre două persoane, cu toate că cel mai demn şi mai frumos este să arăţi persoanei respective asta în particular plus că persoană de lângă tine va simţi când o iubeşti şi dacă are doi neuroni care încă mai produc sinapse, va şti să aprecieze şi să răsplătească gestul frumos pe care tu îl faci.

De ce n-am nevoie de o sărbătoare să ştiu că iubesc sau să demonstrez că iubesc? Păi simplu. În primul rând odată ce eşti cu o fată/un băiat mai devreme sau mai târziu asta dacă relaţia curge frumos şi ambii parteneri au tencuiala pe casă, va veni momentul când se vor înţelege din priviri şi sentimentele au efect efervescent când se afla unul lângă altul. Fie ea sărbătoare americană sau românească, toate sunt inventate sau mai bine spus preluate în mod abuziv de către mega comercianţii ce vor scoate profit financiar imens. De unde şi de ce? Pentru că romanul şi nu numai a înţeles prost iubirea. Iubirea mea faţă de persoană x nu poate fi contorizata în ciocolată, bomboane, flori, ursuleţi, BMW, casă, haine… bla bla. Nu, totul se simte şi mai important şi mai corect este să simţi că persoană de lângă tine nu stă cu tine pentru terţe motive aruncate sporadic în anumite zile „festive”.

Acum ce să zic, fiecare face ce doreşte şi cum doreşte. Pe mine mă scârbeşte faptul că zilele astea nasc mega interese din partea fetelor (în special) şi multă prostie şi dezinformare din partea băieţilor. Scurt şi la obiect ar fi să facem o sărbătoare a iubirii în fiecare zi, asta dacă persoana de lângă merită, dacă nu merită de ce mai eşti lângă persoană x? Lasă, elibereaz-o, dă-i frâu liber să-şi găsească fericirea şi alinarea, nu captura cu bomboane şi asta e valabil şi invers. Nu vă închideţi viaţă şi sentimentele pentru plimbări nocturne cu maşini luxoase, cluburi de fiţe, aere de diva pe când multe dintre voi nici nu aţi descoperit apă caldă.

Un bătrân mi-a spus…


Un bătrân mi-a spus că am crescut, că ar fi cazul să facem o plimbare. Zis şi făcut. Am început să mergem… nu prea vorbea doar schiţa ceva minor pe buze şi câteva semne aruncate prinţe haosul oraşului. Deci, nu ştiam încotro ne îndreptăm, doar că el ştia mai multe şi mă lăsam dus de val ca un pet pe Dunăre.

Mi-a arătat undeva o răscruce de drum şi mi-a spus că eu cu siguranţă o voi alege pe cea luminată chiar dacă stradă e plină de gropi şi din tufişuri vor ieşi maidanezi gata să mă pună pe grătar. Eu voi crede că lumina căzându-mi pe cap îmi va fi de folos ceea ce nu este exclus dar este greu. Uite că la răscruce era şi un drum negru, sumbru, o beznă de neînchipuit şi mi-a spus că nimeni nu va alege acel drum pentru că nu se vor simţi siguri şi în siguranţă cu toate că, contrabalansa cu prima cale, aici putem ridica rapid stacheta şi prin atenţie şi evoluţie luminăm calea. Mi-a pus o întrebare. CUM să fac asta? Şi mi-a spus… Simplu, firele de electricitate sunt, strada este, natura este, toate sunt doar că tu trebuie să le pui în ordine şi să faci click-ul final pentru a da viaţă. Hmmm! Frumos spus, simplu şi totuşi nu m-am gândit la asta. Plecăm…

După pasi bine înfipţi în pământ ne oprim. Eu mă ţineam după el ca un căţel după os. Mi-a spus: Vezi, sunt trei oameni. Unul îţi va da soare şi lună şi stele, este mai presus de orice şi ştie, are şi poate orice… tu îl vei asculta şi vei trage o concluzie. Fie accepţi ofertă şi sfârşeşti lamentabil prin a fi un visător de mâna a doua fie continui să cunoşti oameni. TU alegi! Al doilea s-ar putea să fie mediocru, lipsit de bun simţ dar să îţi dea speranţa că prostia învinge şi prin dispreţ reuşeşti să răzbaţi. Tot ce trebuie să faci este să asculţi, treci prin filtrul tău tot şi alegi. Mori prost sau încerci să schimbi totul după ce eşti propriul tău model? Al treilea om eşti TU. Lipsit de ajutor, aruncat din colţ în colţ, sfâşiat de griji şi neajunsuri dar totuşi ai ceva. Ai ceva ce nimeni nu-ţi poate lua sau pune la îndoială. Ai inima tare şi un caracter ce-l modelezi după necesitatea ta nu după dorinţa celor din jur. Ai în faţă şi cele două căi pe care ţi le-am prezentat şi o alegi pe cea întunecoasă pentru că ştii să legi firele de electricitate, ştii să tunzi arbuştii, ştii să asfaltezi şi iubeşti animalele atât cât este nevoie.

Hai că am vorbit mult, zise bătrânul. Ce ai ales? Păi… pe al treilea pentru că ştiu că pot şi chiar dacă e greu lupta asta mă va face erou. Sunt propriu meu erou dacă pot spune asta. Bravo, ai ales cu cap dar hai să mai mergem.
Şi am plecat… bătrânul mi-a spus că are să-mi arate multe, va fi o zi luuuunga…

Peştera vieţii


Mă simt pierdut prin peştera vieţii şi felinarul ăsta mă lasă pagubă. Gazul vieţii puţin mai pâlpâie şi flacăra este ştearsă. Găsesc utile nişte pietre ce le agit isteric spre pereţii peşterii. Nimic pictat pe aici să-mi coloreze viaţa, nici măcar o zgârietură rupestră să-mi agite irisul… nimic. Spaţiu închis şi negru precum ziua de azi, ziua mea: (. E trist să fii singur printre pietre şi tot la fel de singur printre fire de praf uitate şi casele unor păianjeni ce mă agata romantic de părul de pe cap.

Păşesc golaş prin praful negru ce îmi atinge gleznele, şi simt printre degete cristalele nisipului cum mă rănesc uşor dar sigur… cutreier… felinarul a murit şi am uitat să menţionez că pe el notasem SPERANŢĂ. Deci uite aşa moare speranţă. Arunc felinarul şi aud cu sticlă se sparge de o piatră, ceva gaz rămas îmi inundă nările. Să fie asta sfârşitul? Nu mi-e teamă! HA HA, trec şi peste nisipul ce mi-a rupt pielea dintre degete… cutreier… nimic şi nimic. Nu văd calea de ieşire, totul încă este negru şi niciun sunet. Probabil acum sunt picturi dar nu le mai pot vedea. E crunt şi acum simt şi frigul.

Cât de lungi pot fi canalele acestei peşteri? Să găsesc dintr-o dată fără felinar şi fără SPERANŢĂ o ieşire spre un tărâm de basm? Neah! Slabe şanse să schimbe ceva firul tragic al povestioarei. Sunt rănit fizic, psihic, moral şi toate cele însă mai am câte o zvâcnire. Mă mai împiedic, mă mai lovesc însă tot continui să merg. Îmi simt respiraţia în faţă şi n-am timp să gândesc ce urmează că simt deodată o lovitură exact în mijlocul frunţii şi uite-mă cum cad. Deja mi-e somn, mă strâng uşor într-o formă de bumerang şi tot ce vreau e să dorm puţin. Sper să visez cum găsesc un felinar şi încotro ieşirea. Linişte, vreau să dorm

Va urez un Craciun Fericit!


Dragii mosului, nu stiu ce va doreati voi insa eu va urez sa aveti cele mai frumoase sarbatori de iarna de pana acum si multa iubire pentru a invinge orice obstacol. Daca as putea v-as enumera pe toti insa tare imi este ca omit pe cineva.
Oameni speciali cu idee care mai de care mai geniale, oameni pe care i-am intalnit pe blog, care ati comentat articolele mele, mi-ati vizitat blogul, cu care am ras, cu care m-am „impuns”, de la care am invatat ca aici suntem toti de o varsta si nu prea merge sa te adresezi cu dvs (nu-i asa domnule DAN ), pentru toti cele mai calde imbratisari si ganduri bune.

Cu totii meritam putina liniste si un loc in care sa simtim ca viata are si partile bune. Uite locul acela spre sa-l intalniti cu totii unde sa stati langa cei dragi, sa va incarcati bateriile si in anul 2014 sa fiti pregatiti de bloggerit :).

Multa sanatate si un CRACIUN FERICIT!
coltisorderai.blogspot.ro

Din tine pentru lume


Scriu totul asa de sters incat ochii se chinuies sa gaseasca sensul. Bat campii spre o primavara verde si vreau ca lumea sa se schimbe, ei sa se schimbe ca eu am inceput. Toate inceputurile sunt grele, prima data ori esuezi, ori izbutesti si te vezi pe culmile faimei. Insa de cele mai multe ori culorile joaca un rol importanta in viata. Fie ca alegi haine, masini, case sau orice ele iti inspira intotdeauna alegerea.

Stare interioara da nastere unor excese de sentimente ce pot aduce repercursiuni. De ce intotdeauna trece repede visul? Nu-l putem pastra? Poate ca multi dintre noi ne dorim o viata ca in vis, un vis plin de ce lumeste n-ai putea intalni… Cu toate astea calatoriile nocturne sunt deseori taiate de zorii zilei sau de vreun zgomot ce te aduce cu picioarele pe pamant sau intins in pat.

Vreau liniste?! O gasesc cand evadez din lumea claxoanelor, lumea oamenilor de circ plini de actorie ce isi joaca rolul de mii de ani. De ce zic asta. Pai cam toti la un moment dat am fost altcineva doar pentru ca asa in ochii celui de langa noi deveneam altceva si intr-un fel sau altul castigam. Suntem miliarde de falsi ce acopera mizeria din ochi si o vede pe a celuilalt.

Poate ca sansele Terrei sunt deja pe sfarsite si lumea se duce si nu pe alte planete si in pamanat si asta din prostia mea, a ta, a lor si tot din nepasarea noastra ca nu vrem altceva. Stiti ce? Uneori cand vreau sa scriu un text sau o amarata de poezie n-am nicio idee insa brusc si fara atentionare inspiratia te loveste. Asa ca fiind mai bun cu exteriorul construiesti interiorul ce nu mai poate fi implicat in vreun comflict cu rezultate devastatoare pentru fizicul, psihicul si mentalul tau.

Fii pe bune cu toti, insa daca nu toti iti dau feedback lasa-i!

Cadoul


Am fost la tara! O zona in care linistea inca mai domneste cu toate ca multi doresc sa „agite” spiritele si pe acolo. Cu toate astea in timpul zilei a fost cam racoare nu zic de inceputul serii cand aproape era ger si trebuie sa asteptam dimineata sa ne incalzeaza soarele, insa dimineata…
De dimineata cand am iesit in curte a primit un cadou, zic cadou pentru ca astazi implinesc patru ani de relatie cu a mea iubita frumoasa si am simtit ca asta este primul dar. A nins! Subtirel ce-i drept insa asa cat sa ne amintim ca sarbatorile nu-s departe cu toate ca reclama cu Mos Craciun e tinuta la dospit sau ceva de genul.
Nu puteam sa nu impartasesc si cu voi prima zapada din Galati, sau ca eu eram la tara din judetul Galati!
Awesome!

Această prezentare necesită JavaScript.