Opțiune


Între două lumi… Poate dacă privim geamul spart, dacă ascultăm gândurile pe care în ultimii ani nu am avut nici măcar idee că sunt acolo vom descoperi un UNIVERS nemărginit de gânduri, trăiri, sentimente toate cele mai frumoase părţi ale unui om.

E timpul să spunem timpului că suntem parte din el, că tot ce facem facem cu drag pentru noi şi ai noştri pentru etapa următoare şi pentru o inimă caldă într-un cerc de gheaţă. Nu e greu… trebuie să vrei, să vrem, să nu mai fim tâmpiţi. Doamna cu coasă nu face altceva decât să se plimbe de colo-colo. Ne caută!!!
Discutam cu cineva acum câteva săptămâni cum că ar fi bine să privim în viitor, să punem preţ pe viitor, pe cariera, pe monetar, pe aspiraţii, pe vise… Atunci nu eram afectaţi de război. Era doar la ei după cum ne place nouă să spunem şi să ne ascundem de probleme. Acum a venit şi în Europa şi în România! E trist că în momentele limpezi punem pe primul plan orice ne face momentan fericiţi, împliniţi şi altele de genul. În clipele astea înţelegem sau mai bine zis înţeleg că totul e cât ai pocni din degete, cât ai clipi. Când totul se va sfârşi, nimic, nimic, nimic nu va mai fi la fel. Ce e „normal” acum, atunci va fi la trecut.
Suntem umbre, adieri de vânt prin păduri de fag, fire de iarbă la umbra falnicilor brazi. Zorii mă găsesc cum sorb picături de rouă, cum dezvelesc soarele să-mi încălzească florile de pe stâncă, cum povestesc păsărilor visele mele, cum seara mă prinde în braţe şi mă duce într-o lume a eticii şi a unor oameni drepţi…
Fiţi oameni!

CASTEL


Cu peniţa cenuşie scriu din camera morţii
Când apune soarele îţi vezi timid sorţii
Am un CASTEL cu camere reci
Şi liniştea pădurii hrăneşte sufletul, trupul şi celelalte zeci
Am totul negru, din inima pulsează viitorul
Şi văile-s abrupte, nopţi mute şi cum mă duc să lupt
Tristeţea mă apăsa, deseori mă cheamă
Să lupt, să sper, să mor,
Dar cu toate aripile frânte am învăţat să zbor
Prin parfumul de micşunele, liliac, tei şi ierburi grele
Se aud cum din a mea sabie ies gemete grele, iubirea morţii cere
E totul rece, pustiu dar cald pe dinăuntru
E totul cum am lăsat, războiul schimbă oameni când inima îngheaţă
A fost o luptă lungă, grea şi vremea mi-e potrivnică
Acum în drumul spre CASTEL văd albastrul infinit şi cum dispare frică
Cu rănile pe faţă, inimă deschisă
Suspin adânc o moarte caldă în trupul răstignit
Am lacrimi roşii pe obraz şi inima mi-e udă
Trecut prin faţă, viitor în ceaţă, în braţe mă agăţa,
Dar leacul vraciului din sat mă mângâie, TU mamă,
Şi vânt turbat pe trup să-mi usuce rana
Când n-o să fiu să ştiu că soarele încălzeşte lună
E apusul trist al unei vieţi timide ce a clădit iubirea
Abstractul trist de necuprins al falnicilor munţi
E urletul prin văi al unui prunc ce inima i-o smulgi
CASTELUL meu e plin de gri, iarbă, o lună ce-mi luminează pivniţă
Şi lupii lângă geam dansează iubirea lor credinţă

Marius Crăciun
10.06.2015

Artist în sărăcie


Poveşti din `91, când iarna îţi frângea inima
Căldura maternă, şi apoi inima de fier, trebuia să ştiu că n-o să reuşesc
Am copilărit unde soarele dansează în paşi de vals cu rouă
Acolo unde inima m-ar duce indiferent de soartă
Când pe la 5 ani rupeam zeci de perechi de tenişi visându-ne fotbaliştii din abţibilduri
Şi mai dădeam mingea pe la vecini şi uite cum ne rupeam şi spatele şi scânduri
Copilăria mea a fost paradisul!
Unde am cunoscut copii ce-au devenit repede bărbaţi
Şi unii fraţi au plecat prea repede, asta-i viaţa, ce să-i faci
Dar n-o să uit vreodată prima îngheţată mâncată
Prima fată sărutată, sau prima înjurătură pe ascuns dată
Dar toate trec, mă trec şi eu
Şi uite-mă bătrân dar vreau să mai zic de unde vin şi ce am vrut să devin
Divin nimic nu mai regăsesc
Când pe la 16 ani pentru prima dată era să mă prăbuşesc
N-a fost să fie, e soarta? Indiferent ce-a fost a vrut să mor mai târziu
Din 15 septembrie am tot tocat un liceu din care nimic n-am învăţat
Dar prea târziu am realizat că visele mele nu se leagă, practic am clacat
Am târâit două caiete vreo patru ani
În care aveam desenate flori şi mâzgăleam prostii de versuri
E toamna, totul a luat sfârşit…
La 18 ani era să mor a doua oară, dar nici atunci şi nici acum nu mă închin
Mai sus puteam să spun de partea întunecată
Morţii cu morţii, o lăsăm pe altă dată
22 de ani şi nu-mi mai găseam locul
Am petrecut o vară unde a început jocul
M-am întâlnit cu frate-miu care între timp a plecat
Odihneşte-te în pace, am trăit un basm fermecat
Şi a trebuit să revin unde inima nu vrea
Blocuri măreţe, străzi, gălăgie dimineaţa
Sunt complicat după cum spun mulţi
Dar mulţi nu ştiu că inima mea a mutat munţi
Pe la 23 era să mor a treia oară, vă mulţumesc, vă iubesc, n-o să vă uit vreodată
Triste amintiri din `91 în prezent
Dar sunt un dependent
De aceea nu dorm nopţile să prind soarele că-i singurul meu ascendent
Cu trăsături umane, mă mângâie, mă adoarme
Habar n-am ce va urma, şi nici nu-mi pasă
Ce a fost a fost, mă bucur că am trăit
Să fiu acolo unde orice vis mă duce
Artist în sărăcie, o dulce armonie.

17.04.2015
Marius Crăciun

Nu mi-e frică!


Că, cine are a tras tare
Cine fură cât are oare?
Lupt pentru mine şi nu pentru ei
Ce vreau e să-i mai văd zâmbetul ei

Inima mea de gheaţă
Nu mai poate să facă faţă
Pâlpâie ultima şansă, trage ultima speranţă
Nu Europa, aici e România

Uneori din băieţie dai în lacrimi
Şi singur zgâriai pereţii
Cu un creion desenezi viitorul
Eşti un actor şi încurci decorul

Sărăcia leagă oamenii
Bogăţia lasă urme pe caziere
Bogăţia diferenţia faraonii
Sărăcia explicată în graffiti prin cartiere

Da, da, da sunt natural
Sucuri gastrice şi durerea provine natural
Societatea democrată are gard
Libera exprimare rămâne în prag

Frate lângă frate cât unul are de toate
Te rogi la Dumnezeu pe bani, bunuri şi altele
Te gândeşti tu că bine e în linişte
Media vrea să calce în picioare ploşniţe

Să nu spui NU
Spune acum TU
Poţi face faţă faţă în faţă?
Nici cu hingherii nu-l prinzi pe Zdreanţă!

Să-mi fie ruşine că mai pot vorbi
Nu mi-e frică de nimic şi nimeni
Lasă că vei ajunge să-mi dai dreptate
Va fi prea târziu prizonierul fiind prea departe

În zilele cu soare vreau ploaie
În zilele cu ploaie vreau soare
De ce aşa indecis?
Pentru că mulţi n-au înţeles ce am scris!

Florile mele le vreau pe mormânt
Doi trandafiri roşii, unul frânt
Să scrie: Nu i-a fost frică!
Şi cine vrea poate să-l plângă

Pe româneşte se spune puternic
Ca un bătrân trecut prin toate
Acum la apogeu sunt vrednic
Las în urmă nu cuvinte ci fapte!

Poveste unei fete


Povestea unei fete poate avea multe regrete
Poate fi plină de iubire sau fără sentimente
Ce-i mai dur e că amintirile rămân
Apasă pe umerii ei şi nu-i arata în faţă un drum

15.09.`91 prima ei zi de liceu
Nu ştie pe nimeni şi e cam greu
De atunci pe holuri l-a zărit
El avea mai târziu să-i facă sufletul fript

Nu-şi vorbeau, nu se cunoşteau
El o simţea a lui, ea cu colegii îl bârfeau
Treceau zile, treceau luni
Ochii lui până la ea făceau mii de drumuri

Din senin a venit vara lui `92
Deci primul an s-a terminat
Cum a început ei tot nu erau amândoi
Avea să aştepte trei luni sufletul îi era amar

El o visă, ea nu-l vedea
El o simţea, ea nu-l ştia
El o desena în suflet
Ea uneori avea viziuni cu el în cuget

Toamna lui `92 greu a venit
La liceu el ochii în aruncă spre infinit
Fata nu era în prima zi
Sufletul lui începuse a se înnegri

Două săptămâni el n-a văzut-o
N-a ştiut că în spital era
Pe trecere o maşină a lovit-o
Mergea agale, piciorul ei zdrobit era

Când a văzut-o ar fi plâns
Ştia că dacă o face nu o ajuta
Aşa că subtil el ia surâs
Erau pe drumul bun, iubirea înfiripă

Şi-a luat inima-n dinţi şi ia vorbit
De îl întrebi nu ştie ce au vorbit
Ştie acum că faţa îi dulce-n exprimare
Rămâne să se plimbe într-o zi cu soare

Trec repede doi ani şi mai au unul de liceu
Şi-au vorbit şi s-au plimbat mereu
Toţi îi ştiau de nedespărţit
Fata, băiatul formau un cuplu unit

În ultimul an totul a mers perfect
Sentimentele lor luaseră forma în direct
Nu se ascundeau şi îşi zâmbeau
Gânduri reci îi treceau, după liceu ce făceau?

E `95 în prag de iarnă
Un unchi îl angajaze dar din primăvară
Fata căzuse pe gânduri ca-n prima zi de şcoală
Băiatul se gândea să-i ofere o primăvară ca-n filmele de odinioară

Primăvara veni repede
Ghiocei sclipeau în ochii ei
Băiatul o simţea alături pentru o viaţă
Într-o dimineaţă, inel un buchet şi-o cere de nevastă

N-a ezitat o clipă şi a acceptat
Rămâne acum familia de întemeiat
Ea se scaldă în ochii lui
Pentru el era vremea copilului

E `98 undeva pe 1 noiembrie
Fata ţinea în braţe un bebe
Erau părinţi şi aveau de construit o viaţă
Nu ştiu de ce dar simt ceva în ceaţă

Soţul muncea din greu
Începuse să se certe mai mereu
Erau plini de datorii
Stăteau cu ochii în ziar să caute chirii

Certuri, bătăi nu mă era că la liceu
Fata pentru copil accepta tot ce era greu
Credea că nu poate să crească fără ea
În miezul nopţii ei dormeau, ea în baie plângea

Tot aşa vreo zece ani
Suntem prin `08 tot săraci şi fără bani
Mai nou băiatul vinde din casă
Găsise o fufă şi o iubea ca pe nevasta

Ea cam ştia ce se întâmplă
În faţa copilului nu voia să fie tristă
Era mai mereu la un pas de a claca
Într-o dimineaţă, un bilet, el plecase la aceas fustiţă

Era singură cu un copil
Datorii cu miile, pielea pe ea de crocodil
Nu mai mânca să aibă la copil ce dă
De bărbat nimic nu mai ştia

`11 şi ea a reuşit să se angajeze
Nu mai trăiau din greu, viaţa începuse să se aranjeze
Copilul îi crescuse şi se mândrea
Nu ştia că un demon la piept ţinea

Prostia din capul copilului avea să coste
Mama aflase că se droga şi asta avea să-i dăuneze
Nu-i mai dădea bani de buzunar
În sevraj dăduse în cap unui golan

Se certau des şi îi reproşa
Că ar fi bine a înceta a se droga
E o viaţă în faţă şi el o ignoră
Mama nu mai putea, în genunchi plângea

Vreo două săptămâni de certuri
Mama nu ştia ce să mai facă
Fiul din prostie înfige cuţitul şi vede neguri
Mama îi cade fără suflare n-are ce să facă

Agitat cu mama întinsă moartă-n pat
Nu ştie ce să facă şi e panicat
Deschide geamul şi vede o parcare
Zboară şi uite aşa o familie dispare

… ca dracul


Am o aplicatie pe telefon de genul „Stiati ca”, si mai arunc ochiul pe acolo.Are mai multe categorii, printre care si una legata de citate despre viata ale unor mari personalitati ce ia dat omenirea.

Fiecare defineste viata intr-un mod cat mai placut, sau cat mai real de ce a trait.Putini sunt sau chiar deloc sunt cei ce isi pun si o mica intrebare.De ce tot vorbim de bine pe cand in viata marea majoritate a timpului lupti si stai mai mult la pamant pentru a incerca sa supravietuiesti?Nu vorbesc aici de cei ce-si mentin capul pe sus la fel si nasul…nasul meu are rau de inaltime si nu vreau sa-mi intre praf in nari :).Toti vorbim de bine.Ne strangem cu prietenii, cu familia, cu cine mai dorim noi si dezbatem orice tema atat de atrasi de subiesct incat nu vedem si talerul ce contrabalanseaza.Atunci suntem noi + inspiratia = genii.De drept suntem umili, fara putere sa discernem ce e rau si ce e bine, fara macar o tentativa de gandire si libera exprimare, lasandu-ne prada majoritati.Ce sa mai zic ca marile inventii s-au produs din niste greseli, iar acum ii prea slavim pe inventatori.Sau ca in reclama cretina ii batjocorim ca ne-au furat nu stiu ce joc si ce ghiozdan si noi de foame le luam biscuitii :)).Pai daca n-am fost in masura sa valorificam talentele acelui timp, degeaba suntem acum spioni si luptatori de elita.

Eu cred ca in viata trebuie sa fii mai tare si mai rau decat dracul pentru a avea macar o mica sansa de a supravietui in inima junglei urbane.N-am o varsta insemnata insa pana acum am trait, am vazut si daca ar fi notabil am si auzit multe chestii ce ar darma si un psiholog de renume.Din toate astea am invatat ca trebuie sa fii tu, sa ai incredere in tine pentru ca oricum nimeni si nimic nu o face,si nimanui nu-i pasa.Toti te vor crede un prost si o scursura lipsita de vlaga.Insa tu trebuie sa poti sa-ti canalizezi gandul si inventivitatea in mod constructiv, sa TACI, iar cel mai important SA VORBESTI cand trebuie.Uneori si cand taci auzi de la terte persoane ca ai vorbit mult, prost…asa ca nu da apa la moara cum s-ar zice.Creierul meu subnutrit zice in felul urmator: Viata este dansul cu moartea, pana cea ditai oboseste! Nimic mai mult, nimic mai putin, doar simplul fapt ca suntem intr-o goana fara destinatie ma face sa cred ca uneori moartea are partile ei pozitive.Pana voi ajunge sau veti ajunge si voi cei ce ati citit acest articol sa obositi pe ringul de dans, va sfatuiesc sa „dansati” cat mai bine!

Primavara


Prima zvacnire vine cu un martisor,
Rima urmatoare e exact despre dor,
Inima e singura,si simte prima
Mare schimbare
Anotimpul ce e frate cu soarele,
Vara e aproape,n-are sa lipseasca ,ne sufla in ceafa!
Amor subtil in fiecare vietate
Raspuns si dupa moarte,
A venit momentul sa visez,cad pe spate…

Bine ai venit frumos anotimp
Te-am asteptat trei luni,e ceva timp
Odata cu tine a renascut natura
Soarele e aici hraneste zilnic omenia
Ne dorim inca o plimbare
In maini cu buchete si parfum de zarbatoare

Stoluri vechi ne viziteaza
Isi repara,unii isi fac si  alta casa
Omul ara ogorul,
Deasupra capului suiera usor vantul
E alt an,a inceput viitorul!
E simpla viata,alta roua,alta dimineata.

Ce ma-ntareste
E o floare rasarind din pamantul inghetat
Si albina topaind din floare-n floare sacadat
E viata,
E o secunda ce dainuie pentru o eternitate,
E PRIMAVARA,e viata,e natura,e iubire…

Această prezentare necesită JavaScript.

Fiu din natura


E primavara si a inceput sa ploua,
Cu pasi mici ies in gradina
Printre pietre,pet-uri si gunoaie sap o groapa,
E pentru viata,e pentru pomul din ograda.
Incet il iau in palmele-mi umezi si plantez
Peste ani la umbra lui sa-ngenunchiez,
Trec luni si vara a venit
Pe micul meu copil flori mii au rasarit,
Ca parca vrea sa-mi multumeasca
Ca i-am dat o mica sansa la viata
Vorbesc limba naturii,si,
Uite asa ne-ntelegem amandoi si suntem vii!
Printre furtuni,raze mortale din soare
Vine si toamna,sezonul rece e aproape,
Inca odata mai dialogam,
Trecem prin fata un an si amandoi visam!

Aceasta e povestea mea,a ta,a lor,
Fa bine sa gasesti ce e mai bine
Ce-o fi o fi, acum totul e bine,
Moartea nu te lasa sa vezi ziua de maine!

Luni reci l-au secat de puteri,
Trei luni simte dor de veri
Sa-mi arate cu adevarat afectiunea,
Anul acesta se mareste bogatia,
La fel in fiecare dimineata schimbam trei fraze
Orice dimineata e perfecta sub ale lui frunze,
Ca eu ii sunt totul,el imi e suportul
Ne ridicam amandoi ani la rand
Trecand parca secunde,numaram frunze canzand,
Vrand parca iarasi sa visam
A mai trecut un an,e timpul sa migram.
Spre maturitate cu pasi mici spre moarte,
Ca viata nu e infinita
Trebuie sa cresti,sa realizezi,s-o vezi morbida,
Ii explic tot ce are nevoie sa stie,
Acum e baiat mare,plin de putere si mandrie,

Aceasta e povestea mea,a ta,a lor,
Fa bine sa gasesti ce e mai bine
Ce-o fi o fi, acum totul e bine,
Moartea nu te lasa sa vezi ziua de maine!

Au trecut ani de la ziua primavetii in ploaie,
Pe langa dragoste au fost si certuri in raze de soare,
Momente critice,vise comune spulberate,
Baiatul meu acum a plecat si e departe
Nu mai sunt dimineti cu saluturi si adieri de vant
Cerul e trist,vantul in obraz ma atinge bland,
Amintirea mainilor murdare cand l-am plantat
E tot ce mi-a ramas in minte,ce vis murdar,
Si peste mine au trecut anii,diminetile-s amare,
Prin geamul de la odaie imi vad baiatul pe carare
Sa-mi sara-n brate ar fi prea mult,
Asa ca n-am nimic de pierdut,
Iau in mana dreapta securea ce-o ascunsesem,
Ne privim,ne amagim…
Il lovesc si cade cu frunzele-i tremurand,
Ma sting si eu ,el e tot ce am avut!

Aceasta e povestea mea,a ta,a lor,
Fa bine sa gasesti ce e mai bine
Ce-o fi o fi, acum totul e bine,
Moartea nu te lasa sa vezi ziua de maine!