Opțiune


Între două lumi… Poate dacă privim geamul spart, dacă ascultăm gândurile pe care în ultimii ani nu am avut nici măcar idee că sunt acolo vom descoperi un UNIVERS nemărginit de gânduri, trăiri, sentimente toate cele mai frumoase părţi ale unui om.

E timpul să spunem timpului că suntem parte din el, că tot ce facem facem cu drag pentru noi şi ai noştri pentru etapa următoare şi pentru o inimă caldă într-un cerc de gheaţă. Nu e greu… trebuie să vrei, să vrem, să nu mai fim tâmpiţi. Doamna cu coasă nu face altceva decât să se plimbe de colo-colo. Ne caută!!!
Discutam cu cineva acum câteva săptămâni cum că ar fi bine să privim în viitor, să punem preţ pe viitor, pe cariera, pe monetar, pe aspiraţii, pe vise… Atunci nu eram afectaţi de război. Era doar la ei după cum ne place nouă să spunem şi să ne ascundem de probleme. Acum a venit şi în Europa şi în România! E trist că în momentele limpezi punem pe primul plan orice ne face momentan fericiţi, împliniţi şi altele de genul. În clipele astea înţelegem sau mai bine zis înţeleg că totul e cât ai pocni din degete, cât ai clipi. Când totul se va sfârşi, nimic, nimic, nimic nu va mai fi la fel. Ce e „normal” acum, atunci va fi la trecut.
Suntem umbre, adieri de vânt prin păduri de fag, fire de iarbă la umbra falnicilor brazi. Zorii mă găsesc cum sorb picături de rouă, cum dezvelesc soarele să-mi încălzească florile de pe stâncă, cum povestesc păsărilor visele mele, cum seara mă prinde în braţe şi mă duce într-o lume a eticii şi a unor oameni drepţi…
Fiţi oameni!

Spini


Din spini se nasc sentimente
Şi uite cum vin zile senine, cuvinte cu minte…
Trandafirii îmi colorează cerul
Prin toate văile ceata şi-a aruncat voalul

Curaţi spini să-mi străpungă mâinile
Jale, mâini goale, inimi de cucoane, dimineţi calde,
Viaţa per ansamblu, e plină de neprevăzut
De aia m-am regăsit de mic într-un amurg tăcut

Haine jumulite şi spinii-s oameni
Sufletul meu călit prin apă călduţă
Şi mi-e dor în coate de urme şi-un somn în căruţă
Dragostea e fir de trandafir, amalgam de flori

Aroma poezie mele naşte spini
Gustul ei amar de-al familiei calvar
Şi prin roua simt miros de crini
Cu faţa spre soare ochii mei sar, dar…

Dar visez, migrez şi poteca e plină de spini
Sădesc un lan de zâmbete şi-ngrop câini
Mai câştig, mai pierd dar sigur miros
Un câmp de flori şi simt viaţă până la os

De cand n-am mai visat?


De cand n-am mai visat a trecut ceva timp, insa de cand n-am mai vorbit cu mine a trecut si mai mult. Plin de dezamagiri, plin de intrebari… eliberez energie cenusie fara pic de utilitate. Trec zilele, trec noptile, trec si eu prin ele, dar nu raman cu ceva. Aminitirile sunt comoara vietii. Lumea se duce dracului si ajungem batrani si nu mai putem visa, si atunci vom fi plini de insomnii si ne-am pune intr-o naveta ce da timpul inapoi ca sa facem ce n-am facut. Nu se poate!

Visam ca visez misterele lumii si ca desfac magia prostimii si culeg fructele succesului, dar tara nu ma vrea, dar ma vrea concentrat intr-un razboi al cretinilor ce conduc imperii moderne, razboie pline de sange, pline de lacrimi, pline de inimi frante si pentru ce? Sub rafale niciodata nu mai poti visa. Bastinasii de la conducerea tarii ne subjuga visele si ne imbiba buretele din cap cu substante, informatii si cacaturi ce ne duc pe drumul descendent. Ar fi placut sa distrugem acest vacarm numit unitate nationala si sa visam libertatea cuvantului, libertatea omului `14.

Dar zi-mi…


Hai salut!
Zilele trec repede, nopţile apasă tăcut de dureros pe noi şi uite-mă cum reuşesc din ce in ce mai rar să trec şi prin „casa” mea. O casă la care muncesc cu drag de aproximativ 2 ani (în curând sărbătorim). Am tot cotrobăit prin camerele creierului meu un subiect plăcut pentru blog şi n-am găsit nimic sau poate n-am vrut. M-am lăsat pe-o ureche cum spuneau profesorii mei în şcoală, neştiind că omul nu poate avea atâta echilibru încât să stea într-o ureche (chiar şi metaforic vorbind), însă nu-i problema că toţi greşim. Condiţiile umane mă fac să privesc cu o oarecare reţinere prin oameni ce spun, prin ce sunt, prin ce vor să pară. E complicat. Am trecut de curând printr-un impas şi am văzut cum din balta peştele a ieşit şi a început să meargă biped, şi am văzut cum vulturii au început să se camufleze şi să se hrănească precum caracatiţele. N-aţi înţeles nimic, nu? Ştiam… doar că am făcut o mică transpunere între tipurile de oameni, caractere, şi aşa zisa lor faţă. Oameni la care te aşteptaţi cel mai mult, oameni pe care nu-i ştiai au existat şi primii au dispărut că flota ţării… hmm, paradox.

Dar zi-mi cine stă nepăsător? Cine uita şi iartă, cine străbate deşertul îmbrăcat ca pentru o escaladare a Alpilor, cine tace şi zâmbeşte cine gândeşte şi nu spune, cine e artificial şi moare precum un trandafir, cine râde când e copil şi peste ani nici nu mai poate să-şi reamintească… cine? Nimeni sau cel puţin eu pun totul în lăzi, le sigilez, le păstrez în beciul inimii şi ferească să le deschid. Tot ce depozitez ia calităţile vinului. Cu cât sunt ţinute un timp îndelungat cu atât mai dureroase, dar viaţa e frumoasă dacă o priveşti prin ochii tăi şi nu prin desenele altora, nu laşi să ţi se pună în faţă o peliculă în care traversezi uşor de la o stare la alta şi ajunge unde drumul se bifurcă şi ai clacat.
Meditez să evadez din strâmtoarea umanului ce striveşte de la oase la suflet într-o clipă. Libertatea interioară e mai puternică decât cea de la conducerea statului, însă cine poate să-mi zică ce pas urmează şi cât de tare e pământul când cu toţii uitam pasul din urmă…

De ce?


De ce nu tac norii? De ce mi-e teamă? De ce nu suport oamenii? După un timp de suferinţa la pachet cu un cer cenuşiu, raze de soare ascunse de ochii mei, de roua ce o omoara căldură, cred că a venit timpul…

Trece timpul şi norii zburdă pueril pe cerul infinit, şi mi-aş dori ca şi inima mea să zburde matur printre noi, dar n-o mai face. Am pus bariere neconvenţionale în cale mea şi am crezut că şi sigur pot sparge anarhia adusă de terţe părţi. Doar credeam! Şi după ce tabloul fără culoare l-am ars, mi-a fost teamă de-o revoltă dusă în mine. Poate că am ucis speranţă. Se spune că speranţa moare ultima, dar vezi să nu mori cu ea! Şi uite că sunt şi zidar şi trag cu dinţii de materia primă. Vreau să-mi clădesc altă speranţă, alt ţel, alt…

Zgomot infernal prin cap şi sunt la un pas de-a claca, de-a da şanse ei, şansă spre nefiinţă, şansa credinţei ce a pierit odată cu noi. Fin cad pe-un lan de fân şi nu vrea să agit vreun bou ce-l paşte, doar o relaxare lina pe-un vârf de munte, fiind observatorul vieţii mele, contemplând la ce am făcut, ce n-am făcut, ce trebuia să fac, când trebuia să ucid, când trebuia să mă tai în spinii trandafirilor că epiderma să renască, când bărbăţia se simte în tine nu în juriul din prejur. Să plouă, să tune şi să fie soare, toate deodată… complexitatea mă găseşte infantil şi stă cu mine. Ne întindem, ne tăvălim, ne amăgim şi ne descoperim. Că după toate să rămân alături de mine, plin de mine, plin de-o idee ce niciodată nu o voi arăta. Renasc!!!

Ce vreţi voi de la mine? Un regiment de infanterie nu ar putea să vă umple golurile din voi cu fier din ţeavă, dar voi vedeţi mari greşeli în mine, cratere ce nu vor fi niciodată pline de-o viaţă, mă strânge cureau din jurul gâtului şi totuşi o iubesc. Am realizat că măscăricii adevăraţi sunt printre noi, n-au legătură cu circul. Ia aminte, aici sclavii sunt regi într-un univers paralel cu ei. Deci într-un cuvânt _maimuţe_ ce abandonează bananele pentru a revărsa ce n-au găsit vreodată. Oamenii mă fac să sufăr, monştri pe pământ, şi totuşi am o fereastră prin care trag în ei. Am mintea limpede faţă de Dunărea lor plină de gunoaie. Am şi ploi ce le arunc peste ei. Nu realizează că prin vorbe combaţi orice armă ţintind spre tine. Dar, ei sunt oameni, şi nu realizează.

Eu aclam tradiţia şi spiritul ce nu moare pe limba lor, dar fără mine ce ar fi? O fi bine? O fi rău? Hmm, neinteresant, dar totuşi atât de dependent de prostie. Că cică e bine să întâlneşti prosti, cu cât mai mulţi cu atât mai bine. Niciodată nu voi fi ca ei!

„NU INTRA”


Am o cameră pe care am scris „NU INTRA”, şi uneori mi-e greu şi mie să intru. Am acolo tot. Am măşti pe care nu vreau să le port, dar trebuie să le port. Dacă nu le-aş purta aş fi privit ca un ciudat într-o lume de falşi. Am zâmbete strânse pe care nu le-am mai folosit de ani, şi am şi lacrimi într-un borcan pe care le folosesc să-mi ud palmele şi să mângâi florile. Am într-un colţ, unde un păianjen şi-a făcut o mică reşedinţa un sac în care ţin sentimente. E un sac vechi, cu ţesătura ruptă, dar niciun sentiment nu revarsă.

Măştile ce-mi definesc trăsăturile feţei le ţin aproape. Mereu când evadez din Sanatoriul Gândurilor Cenuşii, îmi iau câte două sau poate trei măşti. Le port pe rând în funcţie de oamenii pe care îi întâlnesc, şi nu mi-e ruşine să intru în „pielea” măştii. Ştiu că e greu să rămân eu, fără nicio adăugire, oamenii mă vor vedea altfel şi într-o societate morbida e nevoie de luptă pentru supravieţuire.
Nu sunt violent, deci, lupta mea o duc prin a le crea false iluzii. E minunat să vezi cum mint oamenii doar pentru simplul fapt că tu arăţi, vorbeşti într-un anumit fel. Percepţia se schimbă doar pentru că ambalajul e schimbat. Eu nu le vorbesc niciodată de suflet… Ei n-au aşa ceva.

În sacul argintiu am zâmbete strânse cât pentru o ţară. O ţară ce se târâie prin mocirlă, cu toate astea un zâmbet sincer poate seca orice lac. În fine, multe vorbe şi prea puţine fapte ce aduc natural acest gest ce luminează fetele noastre. De cele mai multe ori jonglez cu ele, le ţin în palme, le arunc şi indiferent de ce pică eu îl voi folosit pe cel care aduce la rândului lui un zâmbet pe faţa celui de lângă mine.
Toate pe care le am le-am strâns dintr-o altă viaţă. Acum doar le utilizez, fiind atât de greu să nasc altele, mă mulţumesc şi cu cele vechi. Old but Gold!

Sunt atent cu borcanul plin cu lacrimi cum aş fi cu orice substanţă extrem de periculoasă. L-am ancorat bine pe masă şi n-aş dori nimănui să fie lângă mine în momentul în care aş afla că a dispărut sau s-a spart… Hmmm, mi-e greu să descriu conţinutul. Acum două tipuri de lacrimi la comun, dar nu-i nicio diferenţă când priveşti borcanul. Am lacrimi de fericire, am lacrimi de tristeţe… şi am găsit modul propice de a le folosi cât mai productiv.
În dimineţile tăcut de reci, îmi umezesc palmele cu lacrimi şi palpez uşor frunzele florilor. Niciodată nu mi-au răspuns în vreun fel. Însă ştiu că e un masaj de relaxare şi revitalizare. După ce fac asta mereu îmi mulţumesc cu flori măreţe, parfum pe măsură şi buburuze ce le cutreiera frunzele.

Sentimentele mele au lacăt. Lacăt fizic, lacăt metaforic, lacăt invizibil… Nu mă ating de sac nici în ruptul capului, nu vreau să ştiu ce am strâns, ce am cules, ce am trăit. Acum tot ce-mi doresc e să pun lângă sacul vechi unul nou, în care să strâng sentimente actuale şi poate cândva le voi compara.
Până când voi reuşi să strâng volumul doi de sincere sentimente, trăiri, emoţii o să închid uşa camerei. Voi „NU INTRAŢI”, va mai povestesc eu conţinutul…!

Oameni


Oamenii nu ştiu progresul societăţii
Aruncă peste suflete atrocităţi
Rănesc unde trebuie să iubească
Ucid înainte să nască

Oamenii sunt foarte gri
Nu găsesc raze de soare oriunde ar fi
Criptează sentimente împrejur
Nu iubesc când arde şi e fum

Oamenii au vocea tare
Au doar tărie în voce şi-n pahare
Nu fac nimic pozitiv
Lasă esenţialul nesemnificativ

Oamenii ştiu totul în nimic
Mulţi dintre ei sunt scursuri şi nu ştiu cum să vă zic
Că uneori putem accepta răul
Dar în final omorâm balaurul

Oamenii desenează şi pereţi
Dar murdăresc ai copiilor pereţi
Să lupţi cu morile de vânt
E ca o zi senină sub pământ

Oamenii bucuroşi au ucis tristeţea
Dar în tristeţea lor se vede tinereţea
Şi-i doar un pas în drum spre bătrâneţe
Şi în final ajungi să numeri faptele bune pe degete

O budă de 25.000 Euro!


În America, s-ar spune că orice este posibil, însă România poate mult mai mult. Ieri într-un oraş din patria mama (îmi scapă numele), s-a inaugurat cu surle şi trâmbiţe un WC-ul „modern”. Acest WC-ul pe lângă faptul că este mult mai deştept decât cei ce l-au comandat, devine buricul pământului cât ai clipi.
De la moşi cu mucii în barbă la copii cu pampers la cur (deci nu le trebuie toaleta de 25.000 euro), au luat cu asalt impozantă, grandioasă, măreaţă şi sfânta budă. Intrau oamenii ca în Biserică, adică, cu frică să nu le fure vreun predicator mascat leafa 🙂 În fine, nu stau să caut în mintea nimănui şi nici nu vreau să aflu ce te-ar face atât de curios să intri într-un WC-ul care în restul Europei este de acum 20 de ani. Puţin probabil să aflăm câţi bani s-au mai „evaporat” pe lângă cei 25.000 mii de euro şi ce conturi s-au îngrăşat peste noapte. Asta ar fi cea mai mică şi nesemnificativă parte, atât timp cât cetăţeanul este fericit că o maşină trage apa după ce a scăpat de nevoile fiziologice…

Necunoaşterea oamenilor duce la astfel de inaugurări care nici n-ar trebui arătate la TV, ce să mai spun de ziare şi alte publicaţii. Ar trebui să fie ceva normal în 2014, tara membră a UE şi NATO şi bla bla. Vă întreb şi mă întreb; oare când ieşim din ţarcul în care s-au strâns doar persoane reduse mintal? 😦

România, pictată negru!


Avem pe steag noi trei culori
Nu ştim două cuvinte, da` ne dăm eroi
Suntem naţia prostită cu schimbarea
Am înţeles schimbarea, de aia iubim emigrarea
Avem la est vreo câteva rude plângând fără ecou
Suntem credincioşi ne-nchinam la Dumnezeu
Avem al sud maşini înmatriculate fără motor
Venim în ţară, acceleram şi la portofoliu trecem un pieton
Avem la est pe Laszlo ce ne iubeşte munţii
Ia iubit până au rămas ca la nudişti
Avem în nord al III-lea Război Mondial,
Nu-i bai, la TV o prinţesă îngenunchi după-un Mondial
Şansele României de ascensiune-s zero
Votează-ţi moartea şi plăteşti locul de veci cu multe zero
Îmi place să desenez din România mea,
Pastelul negru ce a acoperit omenia

Povestesc ce văd, ce-aud, ce simt,
Da` hai să povestim de învăţământ
Că-i la pământ şi toţi se plâng
Da` nu-i pământ când genii curg
Dar poate îndrumători fără drumuri, lipsa de culori
Un ştat de plată alb imaculat, în club să facă furori
Aruncăm bine din unii-n alţii
Dar oare nu-i mai simplu să schimbăm generaţii?
Taie-mi lumină, taie-mi internetul şi căldură
Visează verde primăvăratic pe pereţii cenuşii
Am sufletul lumină, creierul informaţie şi inima căldură
Dar eu sunt unul şi alte multe animale formează o turmă
Şi cât să mai privim spre o dorinţă?
Când toate merg uşor şi totuşi n-avem referinţă
Cât cer albastru să-mi mai bag în casă?
Când casa e bântuită de oameni din altă rasă.

Am învăţat şi m-am îmbolnăvit
Dau fuga în Sistemul Sanitar ce e falit
Pe întâi octombrie părinţii plâng ca fata-i la medicină
După ani doctoriţa omoară, dar n-are nicio vină.
Ce? Ai vrut şi tu un mic calmant?
Hm! Plăteşte-l dublu, am buzunarul descheiat.
Mâine de vine cineva mă plâng ca nu se poate munci aşa, cumva!
Te uiţi mirat şi ai pe buze miliarde de-ntrebări
De ce mă minţi, mă furi şi mă omori?
Când din `89 în spitale nu se tratează, se omora
Ai vrut salariu mic, pacienţi dezinformaţi, afacere ilegală
Îi numeri pe degete pe cei ce fac o INIMĂ SĂ BATĂ!
România, pictată negru,
Se aud din vai urlete ce brăzdează cerul
Să nu uităm că încă din laşi se aleg eroi
Indiferenţa e armă ce face diferenţa între NOI!

Fie foamea cât de mare, la TV e relaxare.


Titlul poate fi luat drept tema pentru acasă. Nu ştiu şi nu înţeleg de ce oamenii se închid în lucruri fără structura şi fără temelie, doar pentru simplul fapt că acea activitate „te relaxează”. Mai corect ar fi să spunem că te prosteşte. Nu văd rostul televiziunilor, care cei drept apar cu zecile peste noapte, doar de dragul dezinformării şi a implantării subculturii în mintea şi aşa golaşă ca un pui a românilor.

Deci nu mai pot cu Bianca şi cu iubirea, dragostea, amorul, amanţi… Bun. Cu toţii ştim că e marketing şi contractul pe care ea îl are cu televiziunile este semnat pe o perioadă mai mare de timp. Până nu ia sfârşit perioada ea nu dispare din ochii umezi ai romanilor ce o îngrijesc chiar dacă sunt departe. Dacă mi-aţi citit blog-ul aţi găsit un articol cu PERLE DE LA BACALAUREAT, în care fetele îşi doreau să ajungă precum Bianca, Crudu şi care mai sunt. Astea sunt modelele societăţi în care trăim. O societate bazată pe stoarcerea săracilor de puţinele resurse şi punerea lor în conturile bancare ale televiziunilor şi aşa multe şi proaste. Aceasta Bianca nu este decât o transformare şi un experiment al medicilor, dacă, căutam puţin în istoricul ei o găsim pe la Din Dragoste, unde arătă absolut hidos (nu că acum o fi vreo prinţesă). De ce oamenii aduc îngăduinţa acestor personaje care în mod corect ar trebui excluse în secunda doi în care se prezintă la televiziuni pentru a se face remarcate? De ce? Răspund tot eu şi o fac prost că de fiecare dată. Romanii şi aşa loviţi de soarta ce cu propriile mâini şi-o fac, accepta aceste (mă abţin foarte tare să nu le spun pe numele adevărat) fete pentru că nu găsesc nimic mai bun de bârfit dimineaţa la cafea. Oamenii sunt extrem de slabi şi extrem de dezinteresaţi de adevăratele probleme. Cu toate că nu toţi suntem experţi ar trebui să încercăm să dezbatem orice problemă indiferent de domeniu atât timp cât ne priveşte în mod direct.
Simplu şi eficient pentru roman este pet-ul de 2,5l de bere, seminţele, laturile de la TV şi viaţa precum un cadavru cu o fărâmă de viaţă. NU! Nu asta este o viaţă şi un trăim prin care dorim aspiraţii şi intenţii care să aducă experienţă, profit, bunăstare s.a.m. d Oamenii în marea lor majoritate accepta aceste lucruri pentru că în cercul în care se învârt asta se priveşte, muzica de duzină se ascultă, ideile şi dialogurile sunt omorâte încă din faşă de 100 de rachiu, şi nimic nu se conturează pe linia verde care să-ţi dea măcar senzaţia că eviţi manipularea colectivă.
stop

Pe lângă gunoaiele de emisiuni cu vedete „rănite” pe care romanii le urmăresc cu mare spor şi drag, mai sunt şi aşa zisele emisiuni care pun în scena scenarii de pe meleaguri americane cu diferite cazuri sociale, emoţionale şi ce prostii le mai trec prin cap. Geta în înşeală pe Vasile cu nasul lor de cununie. Vasile se duce la Neculai cameramanul şi îi roagă să o urmărească pe Geta, pentru că el simte că îl înşeală dar este prea prost să depisteze singur situaţia şi cauza, aşa că Neculai are de muncă şi hrăneşte ochii subnutriţi ai romanilor cu un scenariu low cost, personaje plătite mediocru şi o acţiune din 1209. Ha ha! Merită aşa zişii „telespectatori” aceste lături, merită tot ce este mai prost şi mai rău pentru că plasma luată în rate printr-o rudă ce putea dovedi că are loc de muncă, nu se distruge singură decât doar dacă privitorul înfocat şi dependent de laturile ce se plimba printre pixelii televizorului nu face altceva cu inovaţia tehnologică şi o foloseşte doar pentru uz cretin.

Eu nu prea servesc TV. Internetul este cu mult peste asta dacă ştii să-l foloseşti. Aici găseşti tot ce ai nevoie în mod rapid, sortat pe cerinţele tale, strict legat pe temă şi cerinţa ta. Uneori, recunosc, mai deschid şi eu televizor şi mă îngrozesc de la prima secundă. După ce ies din şoc mă întreb în prostia mea eternă. „Oare ce înţeleg, cum cresc, ce vor asimila şi cum vor evolua copiii ce cresc în familii ce servesc televiziune cu lături la orice oră”. Sunt ei oare acea generaţie ce nu va face nimic util decât să viseze la tari din vestul Europei, unde buzunarele locuitorilor încă n-au cod de siguranţă, tablourile de milioane de euro (arta pură) să fie prilej de foc în comună Uitată de Lume din judeţul Prosti fără Număr… Oare când începem să dezvoltăm în ţară. Tinerii talentaţi pleacă în ţările vest-europene unde găsesc un salariu ce acoperă toţi anii în care citeau în biblioteci, toţi anii în care învaţă şi nu doreau să ajungă slugi la patronii ce 5-10 ani au furat Spania, Italia, şi acum te angajează doar pentru că n-are de cine să-şi bată joc, plus că afacerea este gândită după creierul vizitatorului de ţări străine ce a alergat printre maşini mai mult decât a dormit.

Am sărit puţin peste subiectul pe care l-am abordat încă de la început şi am ajuns la altele. Întrebarea mea este următoarea; De ce? Orice ar fi înainte de acel „De ce” răspunsul niciodată nu se va ridica la adevăratele aşteptări. Întotdeauna şi NICIODATĂ, NICIODATĂ România nu va fi o ţară civilizată chiar dacă noi ne dăm mari cunoscători de „civilizaţie” şi întotdeauna suntem mari şi tari, tăiem spânzurăm şi ambalăm. O minunăţie de ţară se duce de râpă datorită minţilor prăfuite ce sunt uitate prin cluburi, printre pahare de alcool, pe la video chat, prin maşini de mii de euro ce niciodată nu vor vedea rezervorul plin de combustibil, prin magazinele de unde romanii cumpăra haine ce imită brand-uri de lux şi se comportă ca atare după, adevărate monumente istorice lăsate în voia tăietorilor de fier vechi, minciuni politice odată la 4 ani, uzine furate cu sacul… şi câte şi mai câte. Ştiu sigur că am uitat multe lucruri care după ce voi termina articolul îmi vor veni în minte şi mă voi enerva că nu le-am trecut, însă ce este esenţial cred că aţi înţeles. Suntem cum suntem pentru că nu vedem şi în părţi. Avem ochii larg închişi şi aţinti spre lucruri ce nu aduc cai adiacente ieşirii din prostia cotidiană. Gradul de subcultura fiind unul foarte mare vocea mulţimii ce o ţii într-o palmă niciodată nu va fi auzit şi acceptată de către consumatorii obsesivi de lături. AMIN!
Scuzaţi eventualele greşeli de orice natură!