De cand n-am mai visat?

De cand n-am mai visat a trecut ceva timp, insa de cand n-am mai vorbit cu mine a trecut si mai mult. Plin de dezamagiri, plin de intrebari… eliberez energie cenusie fara pic de utilitate. Trec zilele, trec noptile, trec si eu prin ele, dar nu raman cu ceva. Aminitirile sunt comoara vietii. Lumea se duce dracului si ajungem batrani si nu mai putem visa, si atunci vom fi plini de insomnii si ne-am pune intr-o naveta ce da timpul inapoi ca sa facem ce n-am facut. Nu se poate!

Visam ca visez misterele lumii si ca desfac magia prostimii si culeg fructele succesului, dar tara nu ma vrea, dar ma vrea concentrat intr-un razboi al cretinilor ce conduc imperii moderne, razboie pline de sange, pline de lacrimi, pline de inimi frante si pentru ce? Sub rafale niciodata nu mai poti visa. Bastinasii de la conducerea tarii ne subjuga visele si ne imbiba buretele din cap cu substante, informatii si cacaturi ce ne duc pe drumul descendent. Ar fi placut sa distrugem acest vacarm numit unitate nationala si sa visam libertatea cuvantului, libertatea omului `14.

Dar zi-mi…

Hai salut!
Zilele trec repede, nopţile apasă tăcut de dureros pe noi şi uite-mă cum reuşesc din ce in ce mai rar să trec şi prin „casa” mea. O casă la care muncesc cu drag de aproximativ 2 ani (în curând sărbătorim). Am tot cotrobăit prin camerele creierului meu un subiect plăcut pentru blog şi n-am găsit nimic sau poate n-am vrut. M-am lăsat pe-o ureche cum spuneau profesorii mei în şcoală, neştiind că omul nu poate avea atâta echilibru încât să stea într-o ureche (chiar şi metaforic vorbind), însă nu-i problema că toţi greşim. Condiţiile umane mă fac să privesc cu o oarecare reţinere prin oameni ce spun, prin ce sunt, prin ce vor să pară. E complicat. Am trecut de curând printr-un impas şi am văzut cum din balta peştele a ieşit şi a început să meargă biped, şi am văzut cum vulturii au început să se camufleze şi să se hrănească precum caracatiţele. N-aţi înţeles nimic, nu? Ştiam… doar că am făcut o mică transpunere între tipurile de oameni, caractere, şi aşa zisa lor faţă. Oameni la care te aşteptaţi cel mai mult, oameni pe care nu-i ştiai au existat şi primii au dispărut că flota ţării… hmm, paradox.

Dar zi-mi cine stă nepăsător? Cine uita şi iartă, cine străbate deşertul îmbrăcat ca pentru o escaladare a Alpilor, cine tace şi zâmbeşte cine gândeşte şi nu spune, cine e artificial şi moare precum un trandafir, cine râde când e copil şi peste ani nici nu mai poate să-şi reamintească… cine? Nimeni sau cel puţin eu pun totul în lăzi, le sigilez, le păstrez în beciul inimii şi ferească să le deschid. Tot ce depozitez ia calităţile vinului. Cu cât sunt ţinute un timp îndelungat cu atât mai dureroase, dar viaţa e frumoasă dacă o priveşti prin ochii tăi şi nu prin desenele altora, nu laşi să ţi se pună în faţă o peliculă în care traversezi uşor de la o stare la alta şi ajunge unde drumul se bifurcă şi ai clacat.
Meditez să evadez din strâmtoarea umanului ce striveşte de la oase la suflet într-o clipă. Libertatea interioară e mai puternică decât cea de la conducerea statului, însă cine poate să-mi zică ce pas urmează şi cât de tare e pământul când cu toţii uitam pasul din urmă…

„NU INTRA”

Am o cameră pe care am scris „NU INTRA”, şi uneori mi-e greu şi mie să intru. Am acolo tot. Am măşti pe care nu vreau să le port, dar trebuie să le port. Dacă nu le-aş purta aş fi privit ca un ciudat într-o lume de falşi. Am zâmbete strânse pe care nu le-am mai folosit de ani, şi am şi lacrimi într-un borcan pe care le folosesc să-mi ud palmele şi să mângâi florile. Am într-un colţ, unde un păianjen şi-a făcut o mică reşedinţa un sac în care ţin sentimente. E un sac vechi, cu ţesătura ruptă, dar niciun sentiment nu revarsă.

Măştile ce-mi definesc trăsăturile feţei le ţin aproape. Mereu când evadez din Sanatoriul Gândurilor Cenuşii, îmi iau câte două sau poate trei măşti. Le port pe rând în funcţie de oamenii pe care îi întâlnesc, şi nu mi-e ruşine să intru în „pielea” măştii. Ştiu că e greu să rămân eu, fără nicio adăugire, oamenii mă vor vedea altfel şi într-o societate morbida e nevoie de luptă pentru supravieţuire.
Nu sunt violent, deci, lupta mea o duc prin a le crea false iluzii. E minunat să vezi cum mint oamenii doar pentru simplul fapt că tu arăţi, vorbeşti într-un anumit fel. Percepţia se schimbă doar pentru că ambalajul e schimbat. Eu nu le vorbesc niciodată de suflet… Ei n-au aşa ceva.

În sacul argintiu am zâmbete strânse cât pentru o ţară. O ţară ce se târâie prin mocirlă, cu toate astea un zâmbet sincer poate seca orice lac. În fine, multe vorbe şi prea puţine fapte ce aduc natural acest gest ce luminează fetele noastre. De cele mai multe ori jonglez cu ele, le ţin în palme, le arunc şi indiferent de ce pică eu îl voi folosit pe cel care aduce la rândului lui un zâmbet pe faţa celui de lângă mine.
Toate pe care le am le-am strâns dintr-o altă viaţă. Acum doar le utilizez, fiind atât de greu să nasc altele, mă mulţumesc şi cu cele vechi. Old but Gold!

Sunt atent cu borcanul plin cu lacrimi cum aş fi cu orice substanţă extrem de periculoasă. L-am ancorat bine pe masă şi n-aş dori nimănui să fie lângă mine în momentul în care aş afla că a dispărut sau s-a spart… Hmmm, mi-e greu să descriu conţinutul. Acum două tipuri de lacrimi la comun, dar nu-i nicio diferenţă când priveşti borcanul. Am lacrimi de fericire, am lacrimi de tristeţe… şi am găsit modul propice de a le folosi cât mai productiv.
În dimineţile tăcut de reci, îmi umezesc palmele cu lacrimi şi palpez uşor frunzele florilor. Niciodată nu mi-au răspuns în vreun fel. Însă ştiu că e un masaj de relaxare şi revitalizare. După ce fac asta mereu îmi mulţumesc cu flori măreţe, parfum pe măsură şi buburuze ce le cutreiera frunzele.

Sentimentele mele au lacăt. Lacăt fizic, lacăt metaforic, lacăt invizibil… Nu mă ating de sac nici în ruptul capului, nu vreau să ştiu ce am strâns, ce am cules, ce am trăit. Acum tot ce-mi doresc e să pun lângă sacul vechi unul nou, în care să strâng sentimente actuale şi poate cândva le voi compara.
Până când voi reuşi să strâng volumul doi de sincere sentimente, trăiri, emoţii o să închid uşa camerei. Voi „NU INTRAŢI”, va mai povestesc eu conţinutul…!

O chip frumos

O chip frumos ce mi-ai fost dat
Sărutu-i cald şi relaxant
Şoptesc mereu să n-am vreun gând uitat
Iubirea-i caldă şi mă face neînfricat

O chip frumos ce mi te arăţi
Zâmbeşti curat şi-n par ai un parfum
Tu mi-ai venit când m-am rugat la sfinţi
Între noi arde iubirea şi nu e fum

O chip frumos ce întristezi şi soarele
Tu eşti aleasă dintre o lună şi mii de stele
Am făcut cu ele poezii grele
Acum le-am lipit cu patos pe buzele tale

O chip frumos ce înverzeşti deşertul
Alină-mi inima cu degetul
Şi când o să fie dorul apăsător
Citeşte asta cu ochii pierduţi în decor

O chip frumos ce liniştea aduna
Adună răutatea şi pune-i lacăt la gură
Adună-ţi tu toată puterea
Să fim noi doi şi iubirea sinceră

O chip frumos sculptat în amănunt
Tresar mereu când simt la tău sărut
Şi mut de aş fi fost tot aş fi putut vorbi
Cuvinte calde în dar ţi-aş oferi

O chip frumos ce ochii îţi reflectă
O inimă caldă ce a ajuns perfectă
Din mărăcini am adunat un trandafir frumos
Ţi-l dau în dar, o chip frumos

N-am nevoie de sarbatoare ca sa iubesc. Valentine’s day nu-i utila!

Se aproprie şi nu vreun sfârşit al lumii prezis de cine ştie ce muritor îmbibat în alcool, acum vine MAREA ZI A ÎNDRĂGOSTIŢILOR (pe rit american). Mâine mai exact va fi o debandadă generală-naţională în care toate fetele, băieţii (care iubeşte prinţese) şi mulţi alţii îşi vor arăta iubirea faţă de persoană dragă, pisica, aragaz şi ce mai vor ei într-un mod schizofrenic. Site-urile de socializare vor fi împânzite de poze, mesaje, desene care arata ataşamentul dintre două persoane, cu toate că cel mai demn şi mai frumos este să arăţi persoanei respective asta în particular plus că persoană de lângă tine va simţi când o iubeşti şi dacă are doi neuroni care încă mai produc sinapse, va şti să aprecieze şi să răsplătească gestul frumos pe care tu îl faci.

De ce n-am nevoie de o sărbătoare să ştiu că iubesc sau să demonstrez că iubesc? Păi simplu. În primul rând odată ce eşti cu o fată/un băiat mai devreme sau mai târziu asta dacă relaţia curge frumos şi ambii parteneri au tencuiala pe casă, va veni momentul când se vor înţelege din priviri şi sentimentele au efect efervescent când se afla unul lângă altul. Fie ea sărbătoare americană sau românească, toate sunt inventate sau mai bine spus preluate în mod abuziv de către mega comercianţii ce vor scoate profit financiar imens. De unde şi de ce? Pentru că romanul şi nu numai a înţeles prost iubirea. Iubirea mea faţă de persoană x nu poate fi contorizata în ciocolată, bomboane, flori, ursuleţi, BMW, casă, haine… bla bla. Nu, totul se simte şi mai important şi mai corect este să simţi că persoană de lângă tine nu stă cu tine pentru terţe motive aruncate sporadic în anumite zile „festive”.

Acum ce să zic, fiecare face ce doreşte şi cum doreşte. Pe mine mă scârbeşte faptul că zilele astea nasc mega interese din partea fetelor (în special) şi multă prostie şi dezinformare din partea băieţilor. Scurt şi la obiect ar fi să facem o sărbătoare a iubirii în fiecare zi, asta dacă persoana de lângă merită, dacă nu merită de ce mai eşti lângă persoană x? Lasă, elibereaz-o, dă-i frâu liber să-şi găsească fericirea şi alinarea, nu captura cu bomboane şi asta e valabil şi invers. Nu vă închideţi viaţă şi sentimentele pentru plimbări nocturne cu maşini luxoase, cluburi de fiţe, aere de diva pe când multe dintre voi nici nu aţi descoperit apă caldă.

Ia-o ca s-o baţi!

Doamne că mare ŢI-e grădină! Acum două zile mă întorceam cu tramvaiul acasă şi cum bine ştim este zăpadă şi puţin frig deci căutam o bancă caldă… Mă poziţionez frumos lângă caloriferul tramvaiul şi dintr-o dată începe spectacolul. În spatele meu dar pe partea cealaltă doi (cuplu) vorbeau cam tare… liniştea oamenilor din tramvai era acum perturbată de doi retardaţi.

El cred că era sub influenţa alcoolului sau puţin drogat iar ea sigur beată şi proastă. Vorbeau destul de tare de nimeni nu-şi mai auzea nici gândurile. Arunc scurt o privire să văd cu cine avem de a face şi văd un ciobanul Ghiţă şi o Marie ce formează 90% din populaţia României. Se certau! El refula prostie doar când respiră nu mai spun când vorbea ce era la gura lui. Se murdărise de limba romana plus că nu avea habar că bărbăţia nu înseamnă jignire şi nici bătaie, dar cu cine să vorbeşti când mulţi trăiesc după:„Eu cocoşul în casă”. Şi uite cum de la o înjurătură la o mică ameninţare ajungem să aflăm pe scurt viaţa lor. De unde vin, unde se duc şi relaţia amoroasă.

Din câte am înţeles eu ambii erau căsătoriţi şi asta era o relaţie extraconjugală plină de farmecul palmelor aruncate peste faţă şi plină de înjurături. Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cum erau fiecare în căsnicia oficială, dacă în asta acceptau batjocură dusă la extrem. Ce să facem… tramvaiul abia înaintă prin zăpadă deci spectacolul era gratis şi de lungă durată.
El o ameninţă după în următoarele 5 sec îi spunea că o iubea şi la un moment dat îi spune că o omora şi sună Poliţia să dea locaţia cadavrului, după care o pupa! Cumva drogat sau prost şi alcoolic?

Ea nu se plângea sau să coboare la prima staţie şi să-l lase în lumea lui, nu ea acceptă pentru că îi plăcea şi o numesc simplu CEA MAI PROASTĂ! AMIN! Ce viaţă e aia în care tu alături de persoana iubită găseşti fericirea doar pentru 5 sec şi visezi cai verzi pe pereţi la 30 de ani. Ei aveau undeva între 25-30 de ani. Fata sau femeia nici nu ştiu cum să-i zic avea un mic handicap locomotor şi el profită de asta. Îi spune simplu şi direct: „Uită-te la mine! Sunt normal? Nu handicapat ca tine!” şi ea nu avea nimic de spus în această privinţă dovada că era mai bine aici decât acasă… Off! La un moment dat îl sună nevasta! Au!:) O minte cu o nesimţire acută. Îi spune că este aproape de casă şi că aşteaptă autobuzul spre casă. După ce îi închide continua dialogul amoros-ameninţător. Coboară şi o ia drăguţ de braţ în timp ce îi făcea cunoştinţă cu nişte Dumnezei…

Eu mă întreb şi vă întreb. Dacă eşti prost de ce nu te duci să verifici adâncimea Dunării, şi faci zile negre oamenilor ce poate au şi altă cale în faţă şi nu merită să îndure prostia ta, jignirile tale, şi toate căcaturile ce te definesc. Cei mai grav este faptul că de prost ce eşti o să faci copii pe care îi educi la fel şi România rămâne gunoiul Europei pentru totdeauna. Pentru că lucrurile mici întotdeauna aduc marile schimbări. Mentalitatea şi creierul subnutrit fac parte din categoria schimbărilor utile!

Un bătrân mi-a spus…

Un bătrân mi-a spus că am crescut, că ar fi cazul să facem o plimbare. Zis şi făcut. Am început să mergem… nu prea vorbea doar schiţa ceva minor pe buze şi câteva semne aruncate prinţe haosul oraşului. Deci, nu ştiam încotro ne îndreptăm, doar că el ştia mai multe şi mă lăsam dus de val ca un pet pe Dunăre.

Mi-a arătat undeva o răscruce de drum şi mi-a spus că eu cu siguranţă o voi alege pe cea luminată chiar dacă stradă e plină de gropi şi din tufişuri vor ieşi maidanezi gata să mă pună pe grătar. Eu voi crede că lumina căzându-mi pe cap îmi va fi de folos ceea ce nu este exclus dar este greu. Uite că la răscruce era şi un drum negru, sumbru, o beznă de neînchipuit şi mi-a spus că nimeni nu va alege acel drum pentru că nu se vor simţi siguri şi în siguranţă cu toate că, contrabalansa cu prima cale, aici putem ridica rapid stacheta şi prin atenţie şi evoluţie luminăm calea. Mi-a pus o întrebare. CUM să fac asta? Şi mi-a spus… Simplu, firele de electricitate sunt, strada este, natura este, toate sunt doar că tu trebuie să le pui în ordine şi să faci click-ul final pentru a da viaţă. Hmmm! Frumos spus, simplu şi totuşi nu m-am gândit la asta. Plecăm…

După pasi bine înfipţi în pământ ne oprim. Eu mă ţineam după el ca un căţel după os. Mi-a spus: Vezi, sunt trei oameni. Unul îţi va da soare şi lună şi stele, este mai presus de orice şi ştie, are şi poate orice… tu îl vei asculta şi vei trage o concluzie. Fie accepţi ofertă şi sfârşeşti lamentabil prin a fi un visător de mâna a doua fie continui să cunoşti oameni. TU alegi! Al doilea s-ar putea să fie mediocru, lipsit de bun simţ dar să îţi dea speranţa că prostia învinge şi prin dispreţ reuşeşti să răzbaţi. Tot ce trebuie să faci este să asculţi, treci prin filtrul tău tot şi alegi. Mori prost sau încerci să schimbi totul după ce eşti propriul tău model? Al treilea om eşti TU. Lipsit de ajutor, aruncat din colţ în colţ, sfâşiat de griji şi neajunsuri dar totuşi ai ceva. Ai ceva ce nimeni nu-ţi poate lua sau pune la îndoială. Ai inima tare şi un caracter ce-l modelezi după necesitatea ta nu după dorinţa celor din jur. Ai în faţă şi cele două căi pe care ţi le-am prezentat şi o alegi pe cea întunecoasă pentru că ştii să legi firele de electricitate, ştii să tunzi arbuştii, ştii să asfaltezi şi iubeşti animalele atât cât este nevoie.

Hai că am vorbit mult, zise bătrânul. Ce ai ales? Păi… pe al treilea pentru că ştiu că pot şi chiar dacă e greu lupta asta mă va face erou. Sunt propriu meu erou dacă pot spune asta. Bravo, ai ales cu cap dar hai să mai mergem.
Şi am plecat… bătrânul mi-a spus că are să-mi arate multe, va fi o zi luuuunga…

M-am transformat intr-un copil!

A NINS! IN GALATI A NINS!

Pai cum sa zic, coborasem pana la magazin si ploua infernal…gluga pe cap, fes si repede ochii stanga dreapta si traversez fraudulos ca doar nu era nici dracul. Bun, iau niste plicuri de ciocolata calda si repede acasa. Prepar ca un bucatar desavarsit ce sunt ciocolata calda si ma apuc sa o savurez cum altfel daca nu in fata calculatorului.
Cum sorbeam din ceasca, citesc starea cuiva de pe Facebook, cum ca afara ninge. WHAT? Acum 10 minute ploua infernal de sacaitor si acum ninge? Ma ridic si dau o fuga pana in balcon unde minune afara ninge splendid 😆

Dupa cum ati vazut mai sus am facut poze, deci da am iesit ca un copil afara sa ma bucur de zapada. Odata ce am vazut zapada a strigat-o si pe sora-mea si i-am zis sa se echipeze ca avem de dus „lupte grele”. Stiti cum sunte fetele? Ele niciodat nu-s punctuale doar ca acum sora-mea mai avea putin si era gata inaintea mea (ceea ce nu s-a intampla 🙂 )

Echipati si gata de o mica imbulgareala pasim afara din scara. Zapada pana la glezne si nimeni pe strada, doar cate un taxiu ratacit. Dam o tura de cartier unde imortalizam momentele faine din acest an de pana acum:

Aaa, dragut sau ce? Spunteti voi daca nu e frumoasa iarna, de fapt toate anotimpurile au acel ceva ce le face de neinlocuit. Cu toate astea tin sa ma repet. M-am transformat intr-un copil si dupa vreo 30-40 min de joaca am ajuns si acasa cam ud ce e drept insa plin de farmecul iernii.
Iuhuuuuuuu!
😳 😳

Poveste unei fete

Povestea unei fete poate avea multe regrete
Poate fi plină de iubire sau fără sentimente
Ce-i mai dur e că amintirile rămân
Apasă pe umerii ei şi nu-i arata în faţă un drum

15.09.`91 prima ei zi de liceu
Nu ştie pe nimeni şi e cam greu
De atunci pe holuri l-a zărit
El avea mai târziu să-i facă sufletul fript

Nu-şi vorbeau, nu se cunoşteau
El o simţea a lui, ea cu colegii îl bârfeau
Treceau zile, treceau luni
Ochii lui până la ea făceau mii de drumuri

Din senin a venit vara lui `92
Deci primul an s-a terminat
Cum a început ei tot nu erau amândoi
Avea să aştepte trei luni sufletul îi era amar

El o visă, ea nu-l vedea
El o simţea, ea nu-l ştia
El o desena în suflet
Ea uneori avea viziuni cu el în cuget

Toamna lui `92 greu a venit
La liceu el ochii în aruncă spre infinit
Fata nu era în prima zi
Sufletul lui începuse a se înnegri

Două săptămâni el n-a văzut-o
N-a ştiut că în spital era
Pe trecere o maşină a lovit-o
Mergea agale, piciorul ei zdrobit era

Când a văzut-o ar fi plâns
Ştia că dacă o face nu o ajuta
Aşa că subtil el ia surâs
Erau pe drumul bun, iubirea înfiripă

Şi-a luat inima-n dinţi şi ia vorbit
De îl întrebi nu ştie ce au vorbit
Ştie acum că faţa îi dulce-n exprimare
Rămâne să se plimbe într-o zi cu soare

Trec repede doi ani şi mai au unul de liceu
Şi-au vorbit şi s-au plimbat mereu
Toţi îi ştiau de nedespărţit
Fata, băiatul formau un cuplu unit

În ultimul an totul a mers perfect
Sentimentele lor luaseră forma în direct
Nu se ascundeau şi îşi zâmbeau
Gânduri reci îi treceau, după liceu ce făceau?

E `95 în prag de iarnă
Un unchi îl angajaze dar din primăvară
Fata căzuse pe gânduri ca-n prima zi de şcoală
Băiatul se gândea să-i ofere o primăvară ca-n filmele de odinioară

Primăvara veni repede
Ghiocei sclipeau în ochii ei
Băiatul o simţea alături pentru o viaţă
Într-o dimineaţă, inel un buchet şi-o cere de nevastă

N-a ezitat o clipă şi a acceptat
Rămâne acum familia de întemeiat
Ea se scaldă în ochii lui
Pentru el era vremea copilului

E `98 undeva pe 1 noiembrie
Fata ţinea în braţe un bebe
Erau părinţi şi aveau de construit o viaţă
Nu ştiu de ce dar simt ceva în ceaţă

Soţul muncea din greu
Începuse să se certe mai mereu
Erau plini de datorii
Stăteau cu ochii în ziar să caute chirii

Certuri, bătăi nu mă era că la liceu
Fata pentru copil accepta tot ce era greu
Credea că nu poate să crească fără ea
În miezul nopţii ei dormeau, ea în baie plângea

Tot aşa vreo zece ani
Suntem prin `08 tot săraci şi fără bani
Mai nou băiatul vinde din casă
Găsise o fufă şi o iubea ca pe nevasta

Ea cam ştia ce se întâmplă
În faţa copilului nu voia să fie tristă
Era mai mereu la un pas de a claca
Într-o dimineaţă, un bilet, el plecase la aceas fustiţă

Era singură cu un copil
Datorii cu miile, pielea pe ea de crocodil
Nu mai mânca să aibă la copil ce dă
De bărbat nimic nu mai ştia

`11 şi ea a reuşit să se angajeze
Nu mai trăiau din greu, viaţa începuse să se aranjeze
Copilul îi crescuse şi se mândrea
Nu ştia că un demon la piept ţinea

Prostia din capul copilului avea să coste
Mama aflase că se droga şi asta avea să-i dăuneze
Nu-i mai dădea bani de buzunar
În sevraj dăduse în cap unui golan

Se certau des şi îi reproşa
Că ar fi bine a înceta a se droga
E o viaţă în faţă şi el o ignoră
Mama nu mai putea, în genunchi plângea

Vreo două săptămâni de certuri
Mama nu ştia ce să mai facă
Fiul din prostie înfige cuţitul şi vede neguri
Mama îi cade fără suflare n-are ce să facă

Agitat cu mama întinsă moartă-n pat
Nu ştie ce să facă şi e panicat
Deschide geamul şi vede o parcare
Zboară şi uite aşa o familie dispare

O viaţă să-ţi dovedesc…

Uite anii au trecut,
Poate la început nici tu n-a fi vrut
Să cântăm amândoi, că eroii după război.
În viaţa mea nu-ţi mai las trupul gol în vânt

Viaţa e trecătoare, uneori apăsătoare,
Ştii ce-i mai tare? Dimineaţa pe geam flori de gheaţă
Tu pe lângă mine îngânând două cuvinte: Bună dimineaţa!
Atunci inima tresare, o iubire nemuritoare.

Că patru ani nu-s de ici de colo,
Când poate puteam să fiu se drumuri solo
Tu ai rămas ca luna-n zorii zilei
Să întăreşti bine cărămida iubirii

Ţi-aş mai zice că unele zile au avut ceaţă,
Poate din cauza mea sau poate aşa e dimineaţă,
Că-s fericit când aud cum sună telefonul
Chiar dacă eşti plecată prin receptor îţi simt dorul

Şi nu mai pot nega nimic
Astrele dormeau când noi ne-am întâlnit
Ştiau că sufletul bate orice regulă
Te ţin pentru viaţa să ne facem cale prin negură

Dar în curând se fac patru ani
Patru ani în care am fost copii, maturi şi veterani
Patru ani în care pe cerul meu stelele sclipesc
Patru ani şi-o viaţa-n fată să-ţi dovedesc că Te Iubesc!