De zis!


Eram pe-un vis călător
Săream într-un picior
Eram copil şi învăţăm să zbor
Ţopăim timid pe-un nor

Apoi din vis zburăm spre tine
Găseam pe drum bucăţi din mine
Le adunăm că mă gândeam să-mi fie bine
Am strâns bucăţile şi mă-ndreptam spre tine

Visam culori în tonuri negre
Eram la poarta drepţi de veghe
Sufletul se zbătea ca-n spăte la zeghe
Erau culori, dar eu le vedeam negre

… acum speranţa îşi trage clopotul
Aduce tot ce-i greu şi-n Univers începe vuietul
… am stat pe loc să-mi aud gândul
Eram doar eu, rupeam pământul

Credeam că nu mai baţi spre împăcare
Credeam că stelele se camuflează când soarele apare
Credeam că orice om suflet are
Credeam că văd natura că şanse are

Stupid am închis ochii la prostie
Ştiam că bine nu va să fie
Credeam că timpul acoperă orice mizerie
Găseam mereu un Univers de basm în tine

Final de vis şi lumina-mi strigă bis
Trec repede prin minte tot ce-am zis
Las foile să-mi cunoască sufletul ăsta trist
Las în poezie tot ce am de zis!

Snapshot_2014-03-22_100301

ERAM SINGUR


Stelele astea aruncau peste mine praf magic. Magia ţinea până dimineaţa şi atunci când voiam să continue zbura spre nicăieri dar îmi promitea că revine. Nu ştiam că stelele astea mint şi uneori sunt fete perfect pictate într-o nuanţă happy a umanităţii. Am crezut că pot zbura cu ele dar erau prea rapide şi uneori doar gândul şi puţin privirea le ţineau companie. În ochii mei mirajul lumii nedescoperite prindea contur şi acum, călare pe steaua asta îi dădeam târcoale unui tărâm visător.

Eram eu şi o lume paralelă. În tolba aveam şi vreo trei steluţe pe post de felinar. Păşeam uşor, timid, cu reţinere prin praful mov ce se ridică la fiecare atingere iar în lumina stelelor se pierdea difuz într-o mişcare lină. Căutam ceva, nu ştiu ce dar stelele începuseră să pâlpâie. Era o linişte groaznică şi nu puteam să le vorbesc.
După scurt timp una dintre ele a cedat şi orizontul nu se vedea la fel de bine. Mai aveam două felinare şi un tărâm nemărginit de explorat. Se lipise de mine un miros îmbietor şi nu-l puteam asocia cu ceva lumesc, era ceva între parfumul lăcrămioarelor şi cel al micşunelelor dar total diferit. Voiam să-l păstrez etern prin păr, pe piele şi pe haine… Paşii mei timizi n-au făcut decât şi a doua stea să moară… era tot mai negru şi tot mai trist. O singură stea să-mi arate lumea nemărginită. Praful mov devenise fin, extrafin şi plin de mister. Nu-l mai vedeam bine ci doar mi-l imaginăm cum se revărsa de la glezne în jos. Puţin obosit respir o singură dată mai tare şi ghici ce fac? Sting ultima speranţă, omor cu respiraţia necontrolată şi ultimul felinar, ultima stea piere… Nimic, brusc nimic nu mai vedea şi parcă nici parfumul nu-l mai simţea dar ştiam ceva cu siguranţă…

ERAM SINGUR.

ATUNCI şi ACUM


Atunci şi acum nu ştiu cum să vă spun
Că-s gânduri, amintiri, sentimente şi trăiri
E tot ce are omul pe un singur drum
Sunt paşi greşiţi rămaşi şi cei buni repeziţi prin fum
Eram copil şi nu ştiam că repede mai cresc
Mereu cu mingea şi îmi puneam întrebări des
De ce? Cum? De unde? Are sens?
În 15 septembrie ne adunau că la Congres
Şi uite toate mi-au trecut prin faţă
Şmecheri de doi bani şi atunci tot tari în clanţa
Învăţat de-o doamnă să evit conflictul
Până într-o zi când i-am învineţit ochiul
Frică de insomnie când nu m-a prins somnul
Atunci îi salutăm pe poliţişti şi preoţii smeriţi
Era bruma, frigă, ghiozdanu-i spate şi eram fericiţi

Acum e trist cum am mai zis
E-o lume rece, proastă şi meschină
Acum e negru tot ca pasta din pix
Toţi cred că schimbă lumea dacă se-nchina
Atunci noi nu visam la ce va fi
Cum nici acum tu mă vei citi
De ce? „Probleme” create ne dezbină?
Dai vieţi, familii, munca pentru fericire de duzină
E trist acum că mulţi au remarcat
Dar tot mulţi sunt proşti de neschimbat
Calcă-mă pe bătături să merg pe vârfuri
Fără sicrie pe străzi acum merg trupuri
Atunci stăteam în nucul înverzit
Nu ştiam că după muncă rezultatu-i cuvenit
Eram puştan şi nu uităm
Să mulţumesc şi pentru un măr murdar

Acum atunci ce să facem?
Când stele la 03:00 nu pot privi
Când într-un vacarm ne dorim să tăcem
Atunci am trăit şi mâine nimic voi şti
Privesc prin satul ăsta plin de blocuri
Vecinii toţi au binocluri
Stresaţi de mersul tău pe scară
Te iau direct o ciorbă şi abureşti în oală
Păi pe atunci era puţină egalitate
Puţini copii şi între mulţi fraternitate
La şcoala nu te învaţă nici atunci nimic frate
Ţine minte că unii profesori merită palme nenumărate
Atunci când toamna începea
Ştiam că acum e rost de joacă de-a şcoală
Acum e altfel şi scriu îngândurat
Cine ştie când mai pică un gând curat

O viaţă să-ţi dovedesc…


Uite anii au trecut,
Poate la început nici tu n-a fi vrut
Să cântăm amândoi, că eroii după război.
În viaţa mea nu-ţi mai las trupul gol în vânt

Viaţa e trecătoare, uneori apăsătoare,
Ştii ce-i mai tare? Dimineaţa pe geam flori de gheaţă
Tu pe lângă mine îngânând două cuvinte: Bună dimineaţa!
Atunci inima tresare, o iubire nemuritoare.

Că patru ani nu-s de ici de colo,
Când poate puteam să fiu se drumuri solo
Tu ai rămas ca luna-n zorii zilei
Să întăreşti bine cărămida iubirii

Ţi-aş mai zice că unele zile au avut ceaţă,
Poate din cauza mea sau poate aşa e dimineaţă,
Că-s fericit când aud cum sună telefonul
Chiar dacă eşti plecată prin receptor îţi simt dorul

Şi nu mai pot nega nimic
Astrele dormeau când noi ne-am întâlnit
Ştiau că sufletul bate orice regulă
Te ţin pentru viaţa să ne facem cale prin negură

Dar în curând se fac patru ani
Patru ani în care am fost copii, maturi şi veterani
Patru ani în care pe cerul meu stelele sclipesc
Patru ani şi-o viaţa-n fată să-ţi dovedesc că Te Iubesc!