Nu mai este Romania mea!


Daca inca mai poti vedea drumul fara destinatie pe care a apucat populatia acestei tari, inseamna ca inca suntem cativa diferiti. Sa fii diferit in ziua anului 2016 este exact o exceptie de la regula. Adica cum? Adica ce?
Pai e simplu. Ma ingrozesc oamenii primitivi, oamenii care nu mai sunt oameni ci niste simpli robotei ce cauta ceva. Cauta orice nestiind ca rezultat fara prioritati nu exista. Oamenii acestei tari nu mai au de ceva vreme ideile lor, propriile lor ganduri, propriile lor orizonturi, tot mai mult afundandu-se in mocirla numita Democratie.

Niciodata nu vom fi altfel, niciodata nu vom evolua. Ce numim evolutie este defapt prostia dusa la extrem. Sa vezi adolescenti mancatori inraiti de seminte cum picteaza trotuarele parcurilor cu resturi, sa vezi tineri care mai devreme sau mai tarziu vor trebui sa se implice in economia statului cum se prostitueaza legal la videochat, cum isi achizitioneaza cele mai scumpe modele de masini germane cu care inevitabil atrag atentia intr-un mod negativ…

Dar stiu sunt eu invechit, rudimental, batranesc… Sunt tot ce nu imi place in jur si cu toate astea sunt nevoit sa conlucrez, sa evoluez (pe cat posibil) in aceasta societate ce usor stinge orice minte ce blameaza prostia, cocalarismul s.a.m.d

By Marius Crăciun Posted in Noutati

Fluture


Şi-un fluture se zbate cu aripa lui pe moarte.
Cu linişte bătăi de aripi vocea-i anima
Şi tace, tace, tace culori se pierd într-o cărare prin pădure
Devine zgomot când fluturele aripa apă o atinge şi-o dezbina

Vânt şuieră în culori, pădurea urlă liniştea pură
Se nasc cuvinte ce în braţele ploii mor
Când flori ţâşnesc din negrul crud pământ sub clar de lună
Doi fluturi se pierd în caldul lor amor

Şi vine ieri, de parcă mâine nici n-a fost
Acelaşi zbor printre copacii morţi, cu braţele aruncate
Visează crud pastel într-un tablou anost
Aripa frântă, vise cu ochi de şarpe şi trăiri dezbinate

Marius Craciun
16.03.2016

Foc


Soarele străpunge al nostru sărut
Prin perdele, umbre conturează iubirea,
Vânt crunt apucă braţele tale şi urlu
Difuz mă pierzi într-o cameră în care mult…

Apoi mă arunci, mă prinzi, mă pierzi, mă găseşti
Şi când pieptul mi-l săruţi din stejari frunze pică,
Te laşi lin prin mătase şi inima ţi-o pierzi,
Când te găsesc într-un corp nu există frică.

Foc nestins în inima porţi
Şi cu zâmbet deschizi uşi, lacăte, inimi îngheţate
Acestea sunt ale vieţii sorţi
Şi divin, poate sublim, poate miraculos buzele-ţi răsfăţate.

Dar nu-s cuvinte să-ţi arate, cum brazii s-au născut
Şi putere să-ţi construiesc imunitatea cea firească
Norii plumburii pleacă în orizont cu toate că ar fi vrut,
Să-ţi preseze al tău creştet, al tău destin, să-ţi închidă a ta fereastră.

E totul zidit din pură credinţă,
Când zorii în obraji ţi se revarsă.
De te-aş fi întâlnit la apus şi sigur nu a fi ştiut
Că timpul vindecă, îngroapă şi renaşte.

Marius Crăciun

24.01.2016

Liniştea apasă


Linişte şi doar mormântul ma apasă
Când acele străpung pielea timpul lasă
Drumuri batute pe care apa lin apasă
A rămas o amintire din mine care va apasă

Zori de zi şi florile lângă cruce renasc.
Mireasma ei îmbată fluturii ce roiesc
Apoi rece tresar in braţele ei şi arterele vuiesc
Când ma laşi, lasă-ma in pustiu drum să-mi croiesc

Din cenuşa mea hrăneşte-ti ultimele amintiri
Apoi prin ceată pierde-te când nu găseşti drumuri
Ascultă ce liniştea grea îţi spune prin vorbe dulci
Sa aduci ultima noaptea pentru noi ca printre degete pământ să-mi scurgi

Infinit


Am ochii aţintiţi în stele
Şi petale scalda roua în ochii tăi
Mă înşir în inima ta că cele mai calde mărgele
Într-o ceaţă mă pierd cu tine în nemărginite vai

E un trandafir ce moare sub ale mele sărutări
Şi trupul fin se-ntinde pe ale mele palmele goale
Mi-e cald şi trupul, inima simt doar fiori
Prefer să cad în ochii tăi calzi că două icoane

Mi-e frică să nu greşesc udându-ţi florile din păr
Şi când eu par nepăsător să îţi cuprind mijlocul
Să nu vorbeşti dar să-mi agiţi orice demon
Când noaptea lin se lasă să îţi aprind în suflet focul

Divin spre ceruri ne-naltam
Şi pueril din aripi fluturam
De-i vis să fie infinit
De-i sentiment să fie infinit

25.12.2015

Liber


Libertate in apus, libertate in compus
Parul ei divin de cald se întinde pe sub cearceaf
Şi mă mângâie, mă adoarme, palme calde faţa înmoaie
Nu mai am nimic de spus noaptea asta pierd un vis
Apoi eu o tot privesc
Calda, rece o vrajesc
Taine vechi neintelese , doua soapte fără regrete
Ea mă-ntinde sa nu fug, eu o prind rămâne fum
Apoi stele bat pe noi, tu mă vezi cu ochii mici
Dacă-s jos tu mă ridici, lângă tine nu am frici
Nici dureri, nici cicatrici.
Doar sarutul sa ţi-l muşc din soarele plin de sclipiri
Dintr-o noapte facem zi
Povesti multe, te ating ca sa zburăm
Am ucis şi timpul sacru ca aşa va fi
Sa rămână amintire dacă visul nu va fi

Sărută


Poţi sa îmi mănânci inima si sufletul
Musca buzele si lasa sângele sa îmbrăţişeze râul
Acum închide-mi ochii si dă-mi aripi
Fă-mă sa plutesc ca frunzele din frasini
E linişte si trupul îţi şopteşte sa te laşi
Pe braţele mele si sa plutesti spre vai vagi
Acum simte cum ma întind sub pielea ta
Toate florile le-am strâns să-ţi fac coroana
E timpul sa fugim spre nori
Du-te unde eu sunt deja
Cu sărutări sa iti gasesc in ai trupului fiori
Dar nu lasa inima sa moara înţesată de ai iernii fiori
E timp comun in neantul colorat
Si eu si tu avem acelaşi sentiment subjugat
De-al vremii neatins dar blestemat cuvânt

Luna amară


Scări jupuite de vreme
Si luna amara cerne cuvinte si lene
A rămas un cuvânt pe care eu nu-l pot spune
Acum eu pier si rămâne un soare ce va apune

Au tăcut frunzele ce nas dorinţe
Si soaptele acum se pierd in necunoaştere
Amurg tăcut in briza necunoasterii
E lipsit sensul de un înţeles al recuperării

Se zbat in decadenta sentimente morbide
Se tot omoară trăiri pe scări jupuite
Luna amara a subjugat amorul dulce al biruintei
Acum tac eu, tac copacii, se spulberă speranţe.

E vid simetric in Universul mărginit
Eu tot pustiu in infinitul definit
Absorb amorul din creaţia divina
Doar răsăritul a rămas ce-o sa revină.

Marius Craciun

26-09-2015

Lume


Mirajul unui răsărit divin.
Întrebare e de unde vin?
Şi unde merg paşii uitaţi pe pagini,
Când gândurile culeg flori de pe pajişti.
Sumbru un devotat soldat ce umbla,
Cu sabia ruginită, reflectă umbră,
Caii ţin coama sus, etalată, echilibrată,
Unii sapă groapa lor şi clachează
Ars de raza pierdută
Umblă singuratic într-o redută
Repede sare petala florilor negre
Negru, viaţa, liniştea, dispar zile
Nu priveşte gândacul frunza
O mănâncă atunci când se întinde dunga
Lungul drum naşte creaţie şi metaforă într-o aberaţie
Este curată naşterea şi neagră calea aviaţiei

Junglă a domesticit omul paleolitic
Şi tot ea a făcut diferenţa dintre cei cu abilitate, apolitic
Sânge roz pe petale…
Unde sunt ale tale oase?
Trag cu glonţ zincat
Stai cu ochii larg închişi într-un palat
Să-ţi stea bine laţul pe gât
Este negru tot pe-o foaie ruptă
Dă în mine cu mortiere
Lecţii cu texte şi profesoare rele
Unde e băiatul purpuriu pe gânduri
Mintea are limită, uneori sare garduri
Luptă într-o formă incultă
Zgomot mult, liniştea surzeşte într-o lume muta.

Marius Crăciun